Imi aduc aminte ca atunci am vazut pentru prima data. Am dat la o parte zgomotul din sala de asteptare si am evitat cu gandul pe cei care treceau printre noi doi.

Era asezata pe un scaun, in statia de autobuz. Astepta pe unul dintre ele, un oarecare… In acel moment, dupa ce i-am studiat pe indelete palidul fetei, imbracamintea, limbajul corporal, pot spune ca am vazut mult mai multe. Pot spune ca era o cititoare avida, ii placeau Stanescu si trilurile lui Toparceanu, dar se infrupta cu sete din Nietzche si Cioran… Imi placea la prima vedere, sufeream amandoi aceleasi “traume” si aveam senzatia ca lecturile astea snoabe ne vor scoate din rutina. Era moarta dupa muzica si ii placea sa danseze, susura Chopin, Pablo Milanes si se unduia dupa Shakira… Era invatatoare, iar elevii sai erau fermecati. Se simtea departe de familie dar tratamentul sau erau discutiile interminabile cu prietenii… Ii placeau plimbarile fara tinta. Si calatoriile… Cateodata plangea cand dorea, pur si simplu, sa rada…

As putea sa spun ca am descoperit toate aceste detalii in acel moment. Dar nu am s-o fac…

Sunt realist si nu as fi putut sa vad atat de multe lucruri in cateva clipe, intr-o simpla statie de autobuz. Multe dintre ele le stiam dinainte. Ar fi fost minciuni. Si nu mai e timp de ele. Nici rost…

Doar ca in acel moment, fiind in fata mea la mica distanta, am putut sa observ un lucru nou, ce nu-l mai vazusem… Nu eram pregatit sa vad pana atunci si tot ce stiam se prefacu in abur, palise in fata noii descoperiri.

Am putut sa vad culoarea ochilor. Am invatat ca erau de culoarea cafelei, iar cel stang stapanea o alunita ce o facea si mai frumoasa decat o stiam pana atunci… Si mai mult decat atat, am vazut ca erau extraordinar de frumosi. 

Ea, cea pe care o observasem, fara sa ma vada, isi intoarse pentru o clipa capul spre mine… Eu continuam sa beau, extaziat, din imaginea ei… Atunci s-a intamplat.

In clipa aceea, recunoscandu-ma fara sa ma cunoasca, a facut un gest care mi-a taiat rasuflarea.

Mi-a zambit…