L-am visat. Si nu de putine ori. Si-a facut un obicei din a esua in golful somnului meu. Nu ma mai sperie, m-am obisnuit cu prezenta lui si cu pasii grei pe care acum ii cunosc, deslusit, metalici, fara ezitare. Sa vi-l prezint pe amicul meu. E intre doua varste. Cu toate ca nu a avut niciodata amabilitatea sa se prezinte pe de-a-ntregul, arata ca un cavaler tomnatic, cu gesturi elegante, ce par marunte unui necunoscator. Vorbeste putin si nu-si alege vorbele. Nici nu ar avea de ce, sunt putine lucruri de spus. Se explica prin semne si prin mici clatinari din cap. E un domn de moda veche, cu jiletca si joben. Atunci cand aduce vesti rele apare insotit de un baston de filfizon si de un monoclu cu rame de aur. Nu poarta ceas cu lantisor deoarece uraste sa fie previzibil. Are si de ce…

Noaptea trecuta a venit iarasi si m-a trezit din somn, tocmai ma pregateam sa fur o domnita balaie si sa mergem nici eu nu mai stiu pe unde. Dar amicului meu nu i-a pasat de pornirile mele romantice, avea mai multe de povestit si s-a hotarat ca eu eram cel care trebuia sa-l asculte. Era satul sa priveasca mamele inexpresive ce veneau in parcul lui, acolo unde-si impingeau absente carucioarele cu creaturi neplacut surprinse de venirea pe lume. Asa-si petrecea zilele amicul meu de bronz, printre baloane si vata de zahar, biciclete si catei nerusinati, mosi acri si amorezi plini de stangacie. Satul, m-a numit “duhovnic”. Si continua sa fie prost inspirat. Coboara din ce in ce mai des de la locul lui si vine la mine. Nu stiu de ce, nu am aptitudini de cufar cu secrete si nu inspir prea multa incredere. Cel mai tare il doare cand vin porumbeii si devine victima jocurilor lor confuze… Sunt pasari ce se prefac a fi nestiutoare. Iar gainatul lor nu e tocmai o aura ce-ti garanteaza eternitatea. Ma gandesc la faptul ca animalele au stiut mereu ce meritam si ce nu.

Foarte curand va pleca, nu are curajul sa mi-o spuna dar il simt, am ajuns sa-l cunosc foarte bine, sa stiu, dupa felul cum respira, daca il paste vreo viroza sau doar se alinta metalic… Nu cred ca te poti indragosti de un tip ce traieste pe un soclu, dar poti sa-l urasti cu emotie, mai ales atunci cand te scutura, apucandu-te de umar, in miez de noapte… Vanitatea unui om e destul de mare pentru a-l impinge spre gesturi aparent disperate?  Si unde sa se duca atunci cand se va hotari sa plece? Clasicii nu mai au loc in parcuri. E vremea junilor abstracti. Nici lumea nu-si mai ridica privirile catre el, stirpea din care se trage nu mai intereseaza pe nimeni.

Nu mai poate face fata realitatii. Ne-au prins zorile de aceasta data, pe el plangand si pe mine cautand batiste. Am mai spus, nu am veleitati de ascultator. Dar pot da o mana de ajutor schimband comprese cand e nevoie.

Si nu sunt singurul care greseste, ma consolez cu acest gand. Imi va fi dor sa-i aud pasii metalici. Imi vor lipsi. Merg pe strazi si schimb ruta foarte rar. Nu-mi place sa mi se caute noduri si mi-e groaza ca voi ramane inconjurat de oameni. Sa vina porumbelul…

Up-date: Sincere condoleante Cristian, fii tare… Nici nu stii cati iti suntem alturi…