Se reia stirea in principalele ziare nationale: “Numarul sinuciderilor e in plina crestere. Metroul si trenurile sunt alese de oameni disperati pentru a-si curma zilele. Pagubele aduse de intarzierile provocate sunt de ordinul a zeci de milioane de euro. Statul plateste si intra in deriva.”

Il privesc cu uimire pe domnul acela cu chelie care sta sprijinit de un stalp, pe peronul de la Piata Unirii. Abia am venit, dar sunt oameni care sustin ca sta acolo de mai bine de o ora. In ochi i se citesc gandurile negre. Poate ca va fi urmatoarea victima. Are un aer optimist in felul in care este imbracat, culorile imi spun asta cel putin: pulovarul albastru, de culoarea cerului de vara, iar geaca de un portocaliu intens. Nu. Nu cred ca poate sa se sinucida, cineva care se imbraca astfel nu se arunca pe sine, in fata metroului. Stiu ca sunt superficial dar imi place sa cred ca nu voi vedea un spectacol atat de macabru in direct. Macar sa anunte cineva televiziunile, sa nu fim martori doar noi, cei din statie. Incerc sa-i intru in minte si sa aflu ce gandeste, e un exercitiu pe care il practic cu persoanele pe care nu le cunosc si imi reuseste de cele mai multe ori. Ma uit fix in ochii lui. Are un mic defect la unul din ochi, dar asta nu ma impiedica sa ma prind in jocul mintii. Nu vrea sa-mi comunice nimic. Dar gandurile lui lucreaza. Dau roata, sunt un vartej… Poate sunt ultimile lui ganduri inaintea catastrofei:

 ”Iata-ma aici dupa atata vreme, sunt ca un soarece izgonit din casa. Nu mai vad rostul. Ma simt din ce in ce mai singur, atacat din toate partile. Cat de dificil e sa realizezi ca nu exista prieteni, doar conjuncturi. Nimic altceva, doar suieraturi la ureche, aer cald ce te imbatoseaza si te determina sa iei decizii tampite. Mi-am batut joc de cei din jur si nu pot sa-mi iert asta. Ce are trenul asta? De ce este singurul lucru care ma face sa fiu lucid? Iata-l cum vine din dreapta, mandru, cu luminile aprinse, gata sa ma spulbere si sa treaca peste mine fara remuscari. Ma gandesc ca daca voi fi intins pe sine, nu voi mai auzi girofare. Si nu va mai exista nici un soldat care sa-mi prezinte onorul. Oare asta sa fie sfarsitul, atat de nedemn? Dupa atatia ani in care am incercat sa fac numai bine tuturor, sa nu am nici o multumire? Din partea nimanui? Uite-i cum s-au strans in jurul meu, ca la miting, dornici sa-mi vada  saltul. Ultimul salt mortal. Nu stiu cu care obraz sa ma lipesc de parbrizul locomotivei. Dar cred ca este indiferent, nu? Crede cineva ca mai conteaza?”

Pare neajutorat. Si, hotarat lucru, este un tip parasit de soarta. Pare unul dintre cei care au avut destine in maini dar nu a stiut sa si le apropie. Va muri probabil ca un caine, intins pe sub roti, si se va raci acolo pana vor veni cei ce se ocupa de salubrizarea galeriilor. 

Un panou electronic arata calatorilor extrase din presa zilei: “Ultima decizie a Guvernului cu privire la sinuciderile repetate. Pagubele cauzate de catre sinucigasi vor fi platite de familiile celor in cauza. Statul nu mai poate continua ca pana acum.” 

Ma uit in ochii individului si incerc sa disting daca si-a dat seama. Se indreapta de spate si cred ca vad si un zambet. Ascuns, fugar, in coltul buzelor. Dar un zambet. Mai citeste o data anuntul de pe panou si se misca. Vreau sa va spun ca printre noi a trecut un fior. Tocmai se apropia o garnitura de peron si am crezut ca omul se hotarase. Dar nu, a intors spatele si s-a indreptat spre iesire…

Eu m-am hotarat. Am sa raman aici, pe peron, inca o saptamana si cateva zile. Am sa-l astept. Poate revine. Nu-mi plac spectacolele de genul asta. Dar actorul face toti banii…