Aceasta strada imi este cunoscuta. Imi bantuie visele iar dimineata, atunci cand incerc sa aleg intre soare si lumina nefericita a veiozei de pe noptiera, ma ajuta sa ma hotarasc. Rezultatul este mereu acelasi. Tocmai de aceea spun ca o cunosc in profunzime. Strada aceasta, despre care nu sunt in stare sa va povestesc acum mai multe, este destinul cainilor vagabonzi. Bancile, cumintite de ploaie, stau fata-n fata. O vad mereu pe vecina de la etajul patru cum se aseaza si da drumul cainelui din lesa, aprinzandu-si mai apoi o tigara. Este nelipsit si mosul acela solid cu parul alb, pe care ma straduiesc de vreo doi ani sa-l intreb ce mesteca fara oprire. Imi imaginez ca este ultimul consumator de frunze de tutun. Dar nu vreau sa-mi irosesc iluzia. Uneori mi-l inchipui imbracat in costumul de piei al indienilor americani, ridicandu-se de pe banca si dansand in jurul unui foc vazut numai de el. Dar nu este posibil un astfel de dans. Suntem in alt secol. Ce te plesneste peste falci. Si daca nu esti atent, te loveste cu capul de planeta.

 In fata mea s-a asezat cineva pe care nu l-am mai vazut pana acum. Animalul din mine devine refractar si intra in cochilie. E un ins curios, la vreo cincizeci de ani, inalt, imbracat de vreme rea si poarta in picioare un fel de mocasini. Obsesia mea pentru preerii imi joaca feste. Sub brat aduce o oglinda uriasa pe care o aseaza cu fata spre mine, sprijinita de banca. Imi spun ca ar putea fi un desenator de caractere. Sau, in lipsa, acel cineva care iti arata ce fel ai putea sa fii. Nu l-am mai vazut pe aici dar mi se pare cunoscut, poate imi viziteaza, din cand in cand, visele. Nu stiu ce sa spun. Degaja un aer relaxat. Oglinda insa, care sta cu fata spre mine, ma contrariaza in mod special. A inceput sa ma irite din prima secunda in care a fost asezata acolo, la trei metri in fata mea. Ce cauta un ins cu o oglinda pe strada mea, in parcul meu, dis-de-dimineata? S-o fi trezit plin de remuscari si e pe cale sa-si paraseasca obiceiurile? Dar de ce sa-si ia oglinda cu el?

 V-am spus ca strada mea e plina de ciudatenii, am avut mereu convingerea ca o cunosc la perfectie. Dar nu-i asa! Nu pot nici macar interzice unora sau altora sa vina sa ma viziteze. Vi se pare putin? Omul cu oglinda ar putea fi impins de o dorinta imensa de a scrie ceva, cuiva, pentru cineva anume. Dar ce ar putea sa scrie daca gandurile lui sunt atat de disperate incat le e teama sa iasa in realitate? Si pentru cine? Pentru niste oameni ce sunt din ce in ce mai ocupati cu negustoria de sentimente?

 Ma uit mai atent la el. Continua sa fie la fel de nepasator. Nici o schimbare de atitudine. Nu se clinteste cand eu stau nemiscat. Mana lui stanga se misca daca dreapta mea face vreun gest. La fel si dreapta sa, reactioneaza identic cu gesturile stangii mele. Pana si incercarea mea de a zambi e imitata.

 De ce oare trebuie sa-l incarc cu idioteniile mele? Nu-mi foloseste la nimic sa stiu de unde vine si incotro se duce. Dar daca individul din fata mea este doar imaginea din oglinda? Atunci ar fi foarte probabil sa am o problema. Iar destinul cainilor vagabonzi, aceasta strada atat de familiara mie, sa-mi intoarca spatele. Mie si nedumeririlor mele.

 Keith Jarrett