Dimineți acasă

   În Spania nu s-a făcut niciodată lumină la 4.28. Poate că într-adevăr vine de la Moscova și nu știu eu. Poate că bunicul, ăl de făcu vreo 4 ani de lagăr prin Siberia, avea, hâtru, dreptate. S-a mai uscat efervescența primelor zile de vacanță în țară și am reînceput să văd, să umblu și să simt. Oameni foarte apropiați mie sunt loviți de cancer dar încă mai trăiesc cu speranța, alții sunt pe pat la Urgențe cu leucemie și și-ar dori să-și mai amintească ce-i aia. Am venit de la țară. Casa ălor bătrâni s-a lăsat într-o rână, coborând lin în beci, crește iarba printre dalele de piatră, vița-de-vie a ajuns în vârful cireșului și peste tot sunt crăpături și găuri. În curând va adormi și nucul peste gard și va lăsa accesul liber tuturor în curte.

   Mi-am întrebat amicii de unde pot să cumpăr un trabuc decent. Cu toții m-au trimis la pomul lăudat cu țigări-iască, prost mirositoare și într-atât de uscate încât mi se spărgeau în mână. Blonda de la tejghea e singurul motiv pentru care locul e cunoscut. Încă o dată observi că oamenii nu se respectă nici măcar atunci când plătesc pentru ceea ce vor să aibă.

   Târg de carte la Galați. Vreo 20 de căsuțe din lemn și multe cristale, totemuri, diademe, flori de plastic, cd-uri, câteva doamne ce făceau zicere într-un microfon despre nu știu ce grădiniță cu prichindei isteți, standuri cu sfinți, ieromonahi, asceți și biblii de toate dimensiunile și în sfârșit vreo două tarabe de unde i-am luat cu mine pe Carl Sagan, Bertrand Russel, Salman Rushdie și Dan Alexe cu ”Dacopatia” lui cu tot.

   Mi-am luat bătaie la table: un unchi ce păzește combinatul siderurgic în care nu mai lucrează nimeni doarme în cealaltă cameră, câinele sforăie și el la picioare, am să-mi cumpăr niște încălțări pentru că berea nu iartă și sunt din ce în ce mai hotărât să ies cât mai puțin din casă.

   Am senzația unui week-end care se târăște enorm de greu. E luni. Și e altă sărbătoare. Mai e și copilul cu ziua lui. Toate vor fi închise mai puțin mall-urile unde fetișcane cu viitor incert muncesc pe un salariu de nimic.

   E altceva. Nu e numai dezgust. De vreo trei sau patru ani tot vreau să merg din nou cu tramvaiul de la un capăt la celălalt al orașului. Se modernizează. Nu au fost în stare să pună liniile la loc. Au renovat în schimb cu câteva milioane vechea Sală a Sporturilor unde nu se mai organizează acum nimic. Nimic. Iar milioanele erau de euro. De la Brăila poți veni către Galați și pe dig, pe malul Dunării. La un moment dat, apropiindu-te de Galați, treci peste o cale ferată. De când mă știu, acolo îți poți rupe mașina în două dacă ai mai mult de 5km/h. E vorba doar de niște roabe de ciment. Scârbos.

   Prin unele sate drumurile sunt asfaltate. Când ieși, deja se schimbă planeta, apar plombele sărite, îți sar bucșele și-ți muști limba de-atâta sărit la volan. Explicația? Aceeași, de mii de ani. Primarul a pus asfalt că era de la nu știu ce partid. Dar unde se termină satul începe parohia Min. Transporturilor. Și iarăși scârbă.

   Un prieten tot încearcă să-mi ostoiască starea spunându-mi periodic că fericirea o pot găsi în lucrurile mici. Da, mă, într-un mic cont în bancă, pe o mică insulă sau dacă nu, măcar de-a lungul unei vieți. Mici. Dar normale, mă!

Anunțuri