Leucemia de la etajul 7

   Încă sunt în vacanță. Acasă. În prima mea ”acasă”, gândindu-mă la cele câteva zile ce mi-au rămas până mă voi întoarce la cea de-a doua.

   Aici, un ministru al statului român își numește concetățenii curve și golani. Senin, automat, fără jenă. Magistrații pot închide pe oricine și oricât, din greșeală sau cu intenție vădită, fără a răspunde niciodată, sub nici o formă, în fața nimănui. O vecină s-a dus la medicul de familie cu probleme de insomnie. Femeia, de vreo 85 de ani, a fost trimisă la psihiatru. I-a prescris, așa, din încheietura mâinii, niște somnifere extrem de puternice. Unul la fiecare 8 ore. Rezultatul? Merge prin casă sprijinindu-se de pereți, nu mai știe unde e baia și nu mai știe dacă prin curte îi umblă pisica sau câinele. Zombie fără busolă. Redundant? Pleonastic?

   Mergi cu taxiul pe niște călduri insuportabile fără aer condiționat pentru că mașina consumă mai mult. Te așezi la o terasă și primul lucru pe care îl face ospătarul e să dea muzica la maxim pentru că asta înțelege creierul lui că ai nevoie la acea oră. E surprins neplăcut când te ridici și pleci fără să comanzi nimic. Dacă ai o prăvălie, un mic magazin, un bazar, o cârciumă, legea te obligă să angajezi bodyguard. O țară de ”kevinicostneri”. Polițistul român încă se rățoiește și-și îndreaptă amenințător arătătorul către tine, vrând parcă să-ți corecteze, matern și duios, comportamentul. Brebanii amenință voalat cu moartea, iar migrația nesimțită de la un partid la altul nu va înceta niciodată, devenind chiar o formă autentică, neaoșă, de a face politică. Ziarele sunt pline de furturi, corupți, chiloți și țâțe bombate, asistente și tot felul de metrese ce-și povestesc felațiile.

   Aseară mi-a murit un văr. 33 de ani, 1.85m și 60 de kg ud. În România lui 2015 se mai moare încă de leucemie. De mai bine de 2 ani de zile era diagnosticat și bombardat cu radio și chimioterapie. Sistemul nu a putut să realizeze un transplant de măduvă. Dar am înțeles de ce: nu-l cheamă Arșinel, nu e mahăr, nu e un rahat de politician ce-și scoate negii de pe cur la Viena, iar familia nu a reușit să umple saloanele și cadrele medicale cu plicuri cu bani. De mai bine de 3 săptămâni agoniza orb și fără puteri într-unul din saloanele celui mai mare spital din județul Galați, la ”Hematologie”, etajul 7. Un salon medieval cu paturi ruginite, cu linoleumul ros până la ciment, cu geamurile infecte și, bineînțeles, închise, cu atât de mult jeg încât ți se lipeau palmele oriunde le-ai fi pus și cu un miros atât de persistent de urină pe tot etajul încât stomacul se află într-o permanentă morișcă.

   Asta este România. Astea sunt probleme sistemice și patologii sociale pe care nu le vom eradica foarte curând. Sunt lucruri care mă dor în mod real și de care aș putea, probabil, să vorbesc zilnic fără nici cea mai mică urmă de epuizare. Astea sunt adevăratele schije din corpul nației și nu faptul că, uneori, dezgustat, obosit, saturat și dezamăgit, îmi mai permit să-mi numesc, colocvial și fără rea intenție, țara ”Românica”. Cine nu înțelege dojana sau tonul încă blând pe care-l mai folosesc, cine încă suferă de fals patriotism sau se impiedică doar de cuvinte ce-i sună strâmb, cine înțelege că prin atitudinea mea doar îmi f.. țara în gură (așa cum unii pot crede sau afirmă cu nonșalanță) eu nefăcând altceva decât să scot la suprafață realități palpabile, se inșeală în ceea ce mă privește. Există posibilitatea ca acel cineva să trăiască într-o bulă septică, intimă și de neatins, iar cei ce folosesc realitatea și verbul astfel să reprezinte doar niște ”cruzi” inamici cu care, din punctul meu de vedere, chiar nu merită să lupți. Pentru că suntem pe aceeași baricadă. Doar că folosim pila de unghii la ore diferite. Și, zău, e un detaliu fără nici cea mai mică importanță.

Anunțuri