Poveste cu faliment

   De la mine de-acasă, în orice direcție ai lua-o, întâlnești în primii 300 de metri cel puțin 15 baruri și restaurante. Așa-i la spanioli, o poate confirma orice cunoscător de nivel mediu al ibericilor. Stau de aproape 10 ani în același loc. Toate cârciumile merg, oamenii își câștigă pâinea muncind și oferind clienților servicii de la ”decent” în sus. Localurile au nume autohtone, spaniole sau catalane: ”Tiki-Taka” (andaluzi), ”La Vila” (chinezi), ”El Meson del Cesar” (chinezi), ”El Pou” (argentinieni), ”El Arte” (catalani), ”La Casa del Lomito”, ”Can Robles” (andaluzi), ”El punt” (catalani), ”Can Vicenc” (catalani), ”Cuatro Casas” (andaluzi), ”Nueva Epoca” (chinezi) etc.

   Anul trecut, prin octombrie, un român a preluat un restaurant de la un spaniol care s-a mutat într-un spațiu mai mare, la câteva sute de metri distanță. Au bătut palma, s-au înțeles la preț, spaniolul lăsând cârciuma la cheie. Putea să intre de-a doua zi și să dea drumul la plite. Românul, nu. A închis câteva săptămâni bune, a renovat, spălat, vopsit, văruit, a schimbat lumini, culori, și-a schimbat furnizorii de bere și de cafea. A redeschis cu ceva tam-tam, inaugurare cu ștaif, cu invitație la șpriț și aperitive, totul ok și lumea încântată. În primele două săptămâni am văzut lume intrând. După aia, ioc. Gol. Pustiu. Adică nimenea.

   M-am dus să beau o cafea și să văd care-i baiul: prețuri cu 15-20% mai mari decât toate localurile din zonă. Un meniu elaborat, sofisticat pe alocuri, un ”chef” columbian în bucătărie care muncea doar când avea poftă, în rest fumând în fața barului. Intenții bune, serviciu excelent și bani băgați cu ghiotura în renovare. I-am zis cu binișorul amicului: ”Nu mi-o lua în nume de rău (am lucrat vreo 2 ani și jumătate într-unul dintr cele mai bune restaurante de vinuri din Spania), dar mai știu câte ceva din munca asta. Suntem într-un orășel-dormitor cu oameni simpli, vei trăi doar din vecinii pe care îi ai în preajmă. Chiar dacă nu pare, oamenii se uită și la 10 cenți în plus, iar numele ”La Dolce Vita” se potrivește ca nuca-n gard, spaniolii neiubindu-i foarte tare pe italieni. Văd ca ai un meniu bun, produse proaspete și de calitate, faci eforturi să dai randament și bun serviciu la masă. Dar nu e locul tău aici. Cu un restaurant ca ăsta ai putea avea loc pe malul mării, printre turiștii care nu se uită la 5 euro în plus pe care-i dau când vor să mănânce. Aici nu.”

   I-am dat cel mult 6 luni. M-am înșelat, a închis după 9. Am trecut peste micile senzații transmise de atitudinea tipului: dorința de ”tun”, de a ieși în față cu fițele specifice, convingerea că-i al doilea buric al universului etc. Poate că-s răutăcios. Dar e al doilea român ce dă faliment în zonă. Cam din același motiv.

   Suntem speciali, dom’le. Neadecvați. Lumea-i rea și nu ne-nțelege.

Anunțuri