Acasă

   A-nceput lumea să dea din mânuțe prin băltoaca cu concepte și să se vânzolească precum peștii în cârlig, care de care mai țâfnos, mai demn și mai impermeabil. De când cu națiile ce se plimbă de pe-o latitudine pe alta, a început rumegarea cuvântului ”acasă”. Că pentru mine acasă e așa, ba pentru mine-i altfel, că acasă e aici și nu acolo, că seva mi se trage din Carpați și nu din alt colț de lume, ba că acasă e unde am adăstat prima oara ca descălecător, ba-i acolo unde zice bardul…

   Așa cum mama mi-a zis ”mă, băiete, mâncă doar rahatul tău”, am să mă chitesc binișor doar pe propria-mi părere și voi încerca o definiție caldă, la botul calului.

   Locul unde mă simt acasă e acolo unde mă pot trezi liniștit în fața unei cafele, acolo unde pot face un duș fără să mă gândesc dacă s-o fi oprit tăiat apa caldă, e acolo unde pot munci ceea ce știu să fac fără să deranjez pe nimeni, fără taxe de protecție, fără sugestii lunare de la fisc, sanepid, poliție, acasă e acolo unde nu sunt pus în genunchi de un stat incapabil ce nu poate să administreze și știe doar să sugă bani. Zilnic, mai mulți bani. Acasă e locul unde pot ieși la o bere când doresc, unde-mi pot permite o carte sau un bilet la un spectacol fără să-mi număr zilele ce mi-au rămas până la chenzină. Acasă mă simt acolo unde nu se dă și nu se primește mită la ordinea zilei, unde politicienii mai fac și altceva decât să respire, strident, pe gușă. Mă simt la locul meu acolo unde pot să uit că televizorul nu e altceva decât o mașinărie ce-mi arată că imbecilizarea vine lent, subtil, duios, precum Anastasia trecea pe vremuri.

   Mă pot simți acasă dacă toți copiii, fără deosebire, pot merge la orice școală și pot beneficia de aceeași educație. Fără șpăgi, fără constrângeri, fără mafie. Dacă pot ieși să-mi caut o aspirină la orice oră și pot fi convins că o găsesc. Dacă pot intra într-un spital cu o durere groaznică de dinți, la 2 noaptea, și pot ieși de-acolo relaxat, după ce i-am strâns cu căldură mâna medicului ce a știut să-mi facă binele de care aveam nevoie. Poate fi locul în care să mă simt acasă dacă nu stau la coadă ca un animal pentru a plăti o taxă, dacă oamenii de la ghișee ar învăța să zâmbească, iar cei din jurul meu ar zâmbi și ei. Dacă nu mi-ar fi obligați copiii să-nvețe tot felul de tâmpenii cu care nu sunt de acord.

   Aș putea să mă simt acasă doar dacă mi s-ar da voie să intru liber în primărie, să cer un sfat, să întreb, să caut și să mi se rezolve problema fără alte explicații sau intervenții. Acasă nu mi-aș rupe mașina în două, chelnerii nu mi-ar spune pe ce parte a paharului să beau vinul, taximetristul ar închide muzica dacă i-aș cere și s-ar spăla pe mâini.

   Sunt acasă acolo unde mi se oferă respect ca om, acolo unde senzația bocancului pe mână dispare definitiv, unde fetița lu’ tata nu atinge biroul dacă e proastă și nu ajunge europarlamentar dacă e mai gângavă ca Guță, acasă la mine nu se taie roțile în parcare, nu se ușchesc ștergătoare de parbriz și da, surpriza secolului, nu se mai scuipă printre dinți cojile de bostan pe stradă. Acasă nu se ițesc tâmpiții pentru a-mi face educație, nu mi se spune ce și cum să scriu, la mine-n bătătură nu schimbă absolut nimeni apa la capre. E spațiul meu, confortul de care am nevoie ca om, vreau să caut și să ating limitele unei decențe sociale, economice, politice, etice și, de ce nu?, morale.

   Acasă e acolo unde mă simt normal, unde pot privi și pot să fiu privit pe stradă fără suspiciuni, să nu i se-ncrețească fruntea nimănui pentru că am barbă sau un ton mai închis al pielii, unde să nu te trezești cu o mână pe fund dacă fusta e mai scurtă și cu o simfonie de fluierături dacă te-ai dat cu ruj pe gură.

   Conceptul de ”acasă” pentru mine este extrem de simplu. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să-mi amplific problemele cu fixațiile altora: nu mă simt legat de o bucată de pământ printr-o culoare de drapel, printr-un imn sau prin înfăcărarea vreunui poet. Niciodată nu m-aș simți acasă doar pentru că statul îmi spune că e mai bine să rămân, neoferindu-mi nimic la schimb.

   Acasă e acolo unde mă simt comod și liber între pereții mei, iar când ies pe ușă nu-mi este alterată starea.

   Era odată un vultur ce și-a dat seama că se freacă prea mult de aerul ce-l ajuta să zboare. S-a mai înălțat câteva mii de metri și a murit din cauza frigului.

   Am nevoie de echilibru. Pentru că am o singură viață. Și vreau să mi-o petrec acasă. La mine acasă. După cum îmi dictează mintea, nu smintiții ce vor să mi-o ocupe.

Anunțuri