Strategii pentru copii

   Trece miezul nopții și mă fâțâi ca un prost de pe-o parte pe alta, beau o gură de apă și frec telecomanda. Nu, dom’le, nu e corect, când toată puzderia asta de voci are opinie și urlă, numai tu stai ca o momâie. Nu-i a bună. Deloc. E an școlar și iar ne-am luat. De păr. Unii cu alții. Iar sunt profii de vină că-s prost pregătiți, lași, că tac sau că nu vorbesc prea tare, copiii-s tupeiști, părinții prea idioți pentru a-și da seama de unde vine răul, iar ministerul și inspectoratele se acuză reciproc dându-se cu izmă pe podul palmei. Un gornist în plus nu strică niciodată, mai ales că-i departe și habarnist fără viziune.

   Am visat, măi, oameni buni, că trebuie închiriată Sala Palatului. Sau Casa Poporului. Stadionul Național. Mă rog, o hardughie d-asta mare unde să-ncapă lumea. Cât poate să coste închirierea pe o lună? Juma’ de milion de euro, un milion, două, cinci? Facem o chetă televizată, chemăm zânele din Monaco și punem ban pe ban pentru următoarele?

   Se iau reprezentanții cei mai de soi ai profesorilor, părinților, se cheamă responsabilii de prin ministere, inspectorate școlare, se iau politicieni din toate partidele, îi aducem pe nerușinații ăia de la sindicate (da, gen Hadăr, Nistor sau cine știe câți mai sunt?), academicienii, strategii, militarii, polițiștii, geniile de prin serviciile de inteligență, doctorii în pedagogie, psihologii, mă rog, strângem de prin țărișoară absolut tot ce are și poate avea legătură cu o strategie pe termen lung în educație.

   După care îi băgăm pe toți, sub cheie, timp de o lună de zile, în sala despre care vorbeam, închiriată pe banii noștri. Din buzunar. Ok? Să mănânce lapte și corn. Dar nu numai asta, acum urmează partea serioasă:

   Câți or încăpea acolo, înăuntru? 10-20 de mii? Să fie. Ei bine, dacă tot se dorește o rezolvare, aș propune ca TOȚI să pună în centrul discuției copilul. Nimic altceva. Să lase deoparte calitățile și defectele unei educații de stânga, de dreapta, liberală sau socialistă, prea laică sau prea religioasă etc. Ar avea timp destul să reflecteze dacă vrem în continuare generații dezorientate, mână de lucru ieftină pentru occident și Americi, semianalfabeți crescuți și pregătiți cu bună știință doar pentru a fi utili ca sclavi ai patronatelor, tineri și adulți ce nu vor fi siguri niciodată pe viitorul lor. Sau dacă vor ca școlile să pregătească cetățeni cu o judecată riguroasă, oameni cu adevărat instruiți pentru competiție corectă, indivizi apți pentru a lua decizii în cele mai dificile situații. Dacă ne-am întreba ce vrem de la sistemul de educație pentru următorii 100 de ani și am fi capabili să punem pe hârtie coordonate clare, poate că nu am mai discuta ca proștii în fiecare an, fiecare pe wall-ul lui de facebook și nu ne-am mai scoate ochii dezbătând steril tot felul de nuanțe.

   Eu mi-aș dori un copil care să știe să judece cu propriul creier. Sistemul ar trebui să-l ajute s-o facă, chiar dacă eu, ca părinte, nu am poate puterea, priceperea și responsabilitatea să realizez asta. Mi-aș dori un copil complet alfabetizat, să știe foarte bine atunci când vârsta îi va permite încotro s-o ia conform aptitudinilor demonstrate, iar societatea să-i ofere prilejul să se dezvolte în acele direcții. Nu aș vrea ca fiul meu să iasă din școală un bou sinistru care să fie convins că reușita în viață constă din furt, comision, șpagă, înscrierea într-un partid sau apartenența la o ”cooperativă” mafiotă, nu aș vrea să creadă în povești absurde, în personaje sinistre, nu vreau un copil care să aibă mintea și sufletul dominate de cine știe ce efuziuni extremiste inculcate de un sistem interesat în a-l intoxica ideologic.

   Dacă personajele introduse acolo, timp de o lună de zile, nu vor fi în stare să alcătuiască un plan pe termen lung pentru învățământ și dacă după un an nu va fi așternut pe hârtie și pus în practică, atunci merită din partea noastră, a fiecăruia, o găleată mare cu lături aruncată în față la ieșirea din sală.

   Pentru că vorbim cu toții. Fiecare separat, pe limba lui, apoi mai punem niște zacuscă pe felie și molfăim iernatici până pe 15 septembrie. Când ne vine iarăși scuipat la furcă. Pe fiecare l-a făcut mă-sa deștept și dă sfaturi. Inclusiv eu, așa e.

   Dar nimeni, bă, nimeni nu e în stare să dea adunarea și să se pună pe treabă. Nimeni, să ne intre bine în cap. Până când nu vom pune în centrul intereselor noastre tembele COPILUL, nu vom face mare brânză. Doar copiii contează, ei au nevoie de o educație schimbată radical și nu de mizeria asta pe care tot încercăm s-o vopsim din an în an, din partid în partid și din ministru-n ministru. Pentru că suntem niște hăbăuci plini de tupeu, avem senzația că le știm pe toate și, cel mai important, părerea proprie e cea mai tare-n gură.

   Uitați-vă fără mânie în urmă: dovedim de zeci de ani încoace că, separați, nu suntem decât miezul din dodoașcă. Să ne fie rușine. Îmi doresc uneori și mi-e jenă pentru asta, ca ăștia micii să poată să ne scuipe-n față în viitor. Pentru că nu facem nimic. Doar producem hăhăială.

Anunțuri