Libărcile

   Libărcile comune au un singur scop. Să inunde cu orice preț bucătăriile și să-și facă mațul ghioagă cu tot ce întâlnesc în cale: resturi de pâine, coji de cartofi, inclusiv cu banalul muc scos tiptil din nas, răsucit pe neobservate și aruncat magistral printr-un arc de cerc în celălalt colț al camerei. Sunt cu miile. Brun-roșcate, cu piciorușe agile și antene deosebit de fine pentru a putea capta orice rămășiță comestibilă, se mulțumesc cu puțin și părăsesc incinta atunci când se simt amenințate de flitul spray-ului.

   O ramificație specială în familia ortopterelor este libarca platinată. În general ea este puiul viu al unei familii înstărite, i s-au făcut toate poftele fără excepție, e aruncată prin școli particulare unde diplomele au tarif și ajunge, la maturitate, să se cațere cu ușurință pe birouri. Sare din politician în procuror, din afacerist în senator, lumea o acuză că plagiază, dar ea își vede nestingherită mai departe de împroșcatul cu lături. Călărește partide de la stânga la dreapta și retur, își flutură divin zulufii și e plină până-n vârful buzelor de morală. Pentru că viața ei se sprijină pe țuguiatul boticului. Când e ferm și stilat, șlițul oricui se deschide maiestuos și aproape cu demnitate.

   Orice asemănare cu persoane în viață este dezavuată și bulversantă pentru creiere juvenile. Am un tremur delicat de pleoapă, chiar dacă toamna e în drepturi și gândacii s-au ascuns prin crăpături.

Anunțuri