Mușuroiul ca ideal

   ”Italìenii iubesc alte nationalitati atat timp cat acestia se demonstreaza docilì, lucreaza la negru sau accepta sa fie platiti cu te miri cat, nu vor accepta niciodata faptul ca tu ai o scoala, respecti si vreì sa fii respectat. Nu toti italienii sunt asa, nu generalizez, dar o mare parte gandesc si actioneaza asa si multi sunt iubitori de sclavi. Am avut o specie de prietena, italianca, de profesie invatatoare care a trait pentru patru anì in Texas, si se plangea de rasismul texan, dar, intr-o discutie imi spune: Liliana, doar nu vrei sa ai acelasi nivel de trai ca si mine. Are dreptate, oare am dreptul sa traiesc decent, am plecat din tara mea ca sa mor de foame prin straini, asa de sanchi?” – Liliana Lăcătușu, Italia

   Există discursuri identice din partea unor spanioli ce au trăit și muncit ani de-a rândul prin Elveția, Germania, Franța și țările scandinave. Spaniolii au fost și ei în căutarea unei vieți mai bune prin anii ’60. Mulți s-au întors, alții au rămas peste graniță și s-au stabilit în țările de adopție. După ce a izbucnit criza economică actuală, zeci de mii de tineri din Spania au plecat iarăși prin Europa, America de Nord, Australia, China și Japonia pentru a încerca să găsească ceea ce locurile natale nu le puteau oferi. Am auzit de multe ori povestiri asemănătoare despre ”dragostea” băștinașilor față de emigranți. Și de fiecare dată mă întreb ce ne împinge să gândim astfel. Și nu pot ajunge decât la o concluzie. Așa suntem educați. Și devenim fără să vrem părtinitori, egoiști, dominanți, subiectivi, proprietari ai unor false granițe și obiceiuri, terenuri, râuri și bucăți de munte.

   Încă de la vârsta suzetei ni se bagă în cap că nu e nimic mai semeț ca Ceahlăul, Eminescu sau Sarmizegetusa, italienilor că Michelangelo e zeul suprem, Cervantes e Dumnezeu pe pământ pentru ibericii spanioli, etc. Ce să mai spunem despre steagul american, despre Miller, Byron, fish&chips, Shakespeare, Louvre, vinul de Bordeaux, feta grecilor sau berea brună a belgienilor? Toate astea devin simboluri sfinte într-un fel sau altul, orice individ ce nu s-a născut între granițe fiind privit ca un gândac pofticios ce vine doar să ia din tortul național fără nici un drept.

   S-ar fi schimbat puțin optica dacă am fi fost educați în alt spirit și ne-am fi acceptat mai bine unii pe alții? Dacă ni s-ar fi spus că actul de creație este universal și nu are steag sau sentimente de graniță, i-am fi digerat cu aceeași plăcere pe Blaga, Whitman sau Poe? După-amiaza asta de sâmbătă, cu ploaie și vânt, mă face să cred că dacă mi s-ar fi spus pe când eram mic că unguroaicele nu-s curve, scoțienii nu-s zgârciți, rușii nu-s alcoolici și românii nu-s centrul universului, aș fi privit lumea altfel.

   Am avut ghinion din acest punct de vedere. Dar și noroc în foarte multe privințe. Am ajuns să realizez, singur, dându-mă de foarte multe ori cu capul de pereți, că până și negrul din fundul Somaliei, pe care foarte mulți îl consideră un animal fără drepturi, un împuțit și un sclav etern, are dreptul la aceeași bucată de pâine ca și mine dacă este om. Dacă respectă valori, dacă nu jignește, nu judecă, dacă trăiește liber în cercul său individual de concepte și credințe, respectând în același timp parcela de alături în care se află vecinul.

   Atunci când copiii vor învăța că plăcinta cu carne de capră a peruanului nu e cu nimic mai prejos decât mititelul de la Cocoșatu’ și că Julio Cortazar poate picura la fel de multă poezie în inimă ca Minulescu sau Nichita, cu siguranță vor dispărea noțiunile de rasism texan și de supremație națională. Până atunci vom fi doar gângânii pline de idealuri și vom lupta pentru un mușuroi mai amplu.

Anunțuri