Jegul dintre șpalturi

   Dorește cineva să vorbească pe șleau despre cât de departe a ajuns mizeria în presa din România sau ne oprim doar la vârtejul pe care-l produc zilele astea știrile despre ”băieții” Udrei de la Evz?

   În fiecare capitală de județ și-n fiecare târg mai răsărit există un ziar, un post de radio, de televiziune, există presa locală ce se zbate să supraviețuiască printre contracte de publicitate încheiate cu buticarii locului. Absolut toți jurnaliștii de provincie știu cât de greu este să vorbești atunci când te afli la mâna baronetului local, atunci când subiectul este vreo soție, cumnată sau vreun verișor celebru al vreunui potențat al urbei. Cu toții știu la perfecție ce-nseamnă să ”dai” în chirurgul Popescu, în profesorul Ionescu sau în judecătorul Georgescu. Imediat încep să curgă telefoanele, să vină mesajele pe mail sau invitațiile la cafea, din secunda imediat următoare ți se aduce aminte că ai și tu o mamă sau o soră ce lucrează pentru că odată, mai demult, ai băgat-o cu pile pe un loc călduț la Apaterm sau la Primărie. Ai și tu un copil la școală și nu poți scrie despre dom’ Pandele că-i șpăgar pentru că-i soțul profei de istorie, nesimțitul ce nu te urcă pe masa de operație fără 500 de lei e fratele ăluia cu cofetăria ce sponsorizează ziarul și canci contract de publicitate pe anul care vine, e imposibil să te legi de cineva pentru că imediat atingi covorul sub care colcăie praful neaspirat de ani de zile.

   În presa locală nu poți scrie la cald, pe subiect, nu poți da ”duma” imediat ce o afli, când e fierbinte. Trebuie să fii mereu precaut, să-ți păzești spatele și locul de muncă, deoarece relațiile astea sordide și perpetuate pe cale orală (vai, ce folcloric sună nu-i așa?) sunt omnipotente. Buticarul, politrucul, procurorul, amanta, polițistul de la pașapoarte, bibliotecara de liceu, secretara de la prefectură, asistenta-șefă, medicul de familie, felcerul, șeful de scară, gherțoiul cu patru clase și ”șasă cai frumoși” sunt zeii locului și stăpânii inelelor din târgul de rahat în care ai avut norocul să te naști și să vrei să-ți trăiești viața.

   Și-atunci cum să scrii, cum să mârâi într-un microfon cu fruntea sus? Cum, amice ziarist de provincie? Ia zi tu, meștere! Cum s-o faci pe bune, așa cum ar trebui, când a doua zi îți poate veni patronul să-ți zică ”hai, plimbă-te mai încolo, mai dă-te-n p…a mă-tii de profesionist”? Și uite-așa melanjul, menajul și mesajul se contopesc și se uzează reciproc într-un obiect al muncii de calitate îndoielnică. Presa are senzația că scrie, iar oamenii au sentimentul că știu. Ne mirosim unii altora mitocăniile și mai rupem o filă din calendar, scărpinându-ne doct cu telecomanda pe buric.

Anunțuri