Cavalerul Yoda, zmeul cu ibricu-n mână și eroul-căpșunar din diasporă, pe dreapta

   Nu locuiesc pe Marte și nu fumez ciudățenii, cunosc oamenii și le simt foarte bine reacțiile. În special de la distanță. Mi-am antrenat foarte bine ”mirosul” după mai bine de 15 ani de străinătate și contact virtual. De câteva săptămâni primesc tot felul de mesaje, indirecte și mai ales cu bătaie pe șa. Am stat cuminte, oamenii au stări emoționale diverse și se lasă duși cu ușurință de val, mai ales cei cu care nu interacționez constant. Nu am reacționat, dar e timpul să o fac pentru a așeza câteva puncte pe i-uri. Nu-mi place deloc ipostaza de papagal și nu accept să fiu halit de fund pe nevăzute.

   ”Paul, o cam faci pe zmeul în ultima vreme, ești cavalerul dreptății, faci justiție pe facebook, ți s-a cam urcat la cap de când cu like-urile, ieșirile pe televiziune, ai un ton prin care jignești lumea, ai început să ai figuri de când scrii la ziar, dreptatea nu se face online, ci în stradă, suntem cam dezamăgiți, etc.”

   Cei care mă cunosc – repet ”mă cunosc” – știu că sunt tare în gură, așa cum se zice în popor. Am gușa foarte bine garnisită și nu fac rabat de la principii. Nu am avut niciodată stofă de loază sau de ușier. Am realizat emisiuni de radio și am scris o perioadă, pe când activam în mass-media gălățeană, așa cum m-am priceput și cum am reușit să învăț de la oameni de care și acum îmi aduc aminte cu plăcere. Îmi știu mai bine ca oricine limitele și lungimea păturii cu care mă învelesc, am avut ocazia să o fac pe zmeul la 20 și ceva de ani. Nu mi s-a urcat atunci la cap. Acum, la mai bine de 40, mă umflă râsul când se insinuează comicării de gen.

Yoda1

   Nemernicii, slugile, impostorii, politicienii și jocurile lor imunde, nedreptățile din cotidian, m-au revoltat dintotdeauna. Nu pentru a avea public ridic tonul și iau poziție. E felul meu de a fi. Stop. Sunt obișnuit cu judecățile parțiale ale celorlalți, mă hlizesc atunci când se scuipă etichete din bezna ignoranței. Mă justific foarte rar și o fac doar în fața celor care merită efortul. Mi-e silă de justiția pe facebook. Prezint doar, așa cum am făcut-o mereu, cazuri de sociopați pe care nu i-aș mai dori alături. Faptul că beneficiez de un oarecare ecou este datorat rețelei sociale și vitezei de propagare a informațiilor. Nu bat la ușa ziarelor și televiziunilor, m-au sunat să mă întrebe, profesional, despre ce am scris. ”Academia Cațavencu” îmi va ține deschise porțile atât timp cât va considera necesar. A ales să preia ce scriu și îmi propune subiecte. E normal. Nu mi-a schimbat nici măcar o virgulă până acum. Pur și simplu acceptă stilul și tonul. Alții, observ că nu. Își dau cu presupusul și se simt ultragiați.

   Sunt de acord cu ideea că un cititor amator s-ar putea simți jignit de unele construcții uzitate. Îmi asum acest risc, sunt colocvial în exprimare, iar coloratura textului nu e pe placul tuturor. Am ales adeseori, în funcție de evenimente, abordarea evident lipsită de cochilie, socială, discursul-manifest acid, spontan, jargonul fără mănuși și exclamația fără cortină. Cine mă acceptă, e rugat s-o facă pe de-a-ntregul. Nu mimez, nu desenez cercuri de fum și nu am lanț în jurul gâtului. Copleșiții de prejudecăți sunt invitați să mă ”citească” mai atent. Sau să plece. Nu pot decât să zâmbesc dacă în mintea unora am proiectat doar holograma unui erou printre tufele cu căpșuni. Nu port răspunderea capacității de înțelegere a celor din jur. Și, părând cinic, nu sunt absolut deloc interesat de imaginea falsă pe care unii și-o construiesc despre mine.

   Rămân un nostalgic al microfonului și voi scrie cum cred de cuviință.  Dacă deschid o ușă și simt un iz ciudat, o-nchid la loc. Dacă vreau totuși să intru, mai deschid o dată peste câteva ore. Dar nu dau foc la casă pentru că-s sensibil. Nu am pudibonderii ieftine în repertoriu.

   De ce mă extind în locul unui simplu ”Dă-te-n mă-ta, bă”? Pentru că nu renunț la ideea că până și cel mai odios cactus are dreptul la o gură proaspătă de apă.

Anunțuri