Marmotele triste ale fiecărei ierni

   Luptele răzgâiaților din politică pentru bani și cât mai multă putere, vor aduce bucureștenii în ipostaza unor vietăți obligate să-și vâre nasurile cât mai adânc în plapumă. Mai sunt câteva zile până când frigul va intra pe sub uși la fel de tăios ca lama, începe dansul țurțurilor și se vor frânge coaste și mii de glezne pe caldarâm. Gheața de pe trotuare și din calorifere ne va aduce iarăși aminte că suntem un popor surprins. Războiul cu frigul va fi lent, intens și plin de învățăminte pentru omul slab ce doarme în fiecare dintre noi. Ne vom sufla în pumni și vom așeza cazanele pe aragaz cu fundul în sus, așteptând în prag de infarct facturile la gazul ce nu mai vine pe țeavă. De ce? E foarte simplu: nimeni nu își asumă responsabilitatea.

   Min. Dezvoltării are datorii de 715 milioane de lei, ”Electrocentrale București” nu a trecut încă în subordinea Capitalei, Primăria datorează 260 milioane de lei, Sistemul de Alimentare Centralizată nu există încă, Primăria nu achită deconturi către RADET, acesta are datorii imense către ENEL, Apa Nova și GDF Suez, Elcen datorează Romgaz 362 milioane de lei, Elcen are de recuperat de la RADET peste 3,6 miliarde de lei – vedeți câtă bătaie de joc este la mijloc, cât de departe se află omul de rând în toată ecuația asta de cifre, interese, comisioane și granguri puși în funcții? Cum să-i intereseze când liotele de directorași se plimbă zilnic în limuzine de zeci de mii de euro, când pe politicienii care i-au numit în funcții nu-i trage nimeni la răspundere pentru gest, cum să le pese dacă încrengătura de fini, cuscre și verișori din aceste instituții bugetofage este mai deasă decât orice junglă amazonică?

P1010833

   Partea proastă a acestei istorii ce se desfășoară anual sub ochii noștri, este că oamenii și-au adus Siberia în apartamente și conviețuiesc cu ea. Mai o țuiculiță, mai o fiertură, un șase-șase poartă-n casă, mai pe seară coboară nea Gogu de la opt cu vinul ăla de la țară în care a pus o țâră de piper și scorțișoară, și uite-așa trece iarna. Nu contează că mai mor niște bătrâni prin case părăsite sau prin scări de bloc, principalul e să ne ”simtem” bine și să ”halește” și gura mea o ciozvârtă de Ignat. Schimbi canalul de pe Măruță pe țâțe la Zăvoranca, mai faci mișto de Cioloș și-l dai dracu’ pe prostu’ ăla de Ponta că tot n-a făcut prea multe și merita să plece, îi mai numeri casele lui Klaus, doar-doar s-or fi înmulțit, și uite-așa, urându-i ani mulți lui Oprescu și nu mulți înainte altora ca el, ne trezim că bat zambilele-n geam și iese iarba-n fundul curții. Numa’ bună de pus jar în grătare și sare pe mușchiuleț, neică.

   Cum să ne doară pe noi că ei își bat joc de bani? Dar ce, noi am văzut vreun leu ca să știm câți sunt în total? Cam astea sunt mantrele molfăite-n gingii de români, de zeci de ani ne plângem și dăm cu zarul. Dar ferească-ne Ăl de sus să ne mișcăm fundurile din casă: ”Lasă, tată, că trece și iarna asta. Ce? Vrei să ies doar eu ca vita pe stradă, să facă nea Gogu caragață de mine? N-ai să vezi, tac-tu e deștept, nu e prost ca ăia de behăie în piață de le iese pe nas.”

   Am reușit să dezvoltăm de-a lungul anilor o rețetă perfectă a complicității între instituție și individ, întotdeauna am fost singuri și mândri de acest lucru în același timp. Ne lovim, doare foarte tare, iese vânătaia cât roata și scuipăm vecinul. Ne lovesc, doare, înjurăm cu gura până la urechi și ne ascundem, cu o lașitate impecabilă, după prima draperie găsită în casă. Suntem o grămadă splendidă, generoasă, exuberantă, ne-am hotărât să nu care cumva să ieșim din tipare. Efortul este mult prea mare și, zău, nu ne țin genunchii. Dar nu pentru că ar fi prea bătrâni, ci pentru că se văd prea tociți. Ne iubim, ne pupăm în plină iarnă, degerați și plescăind din buze-a pagubă. Dar nu e suficient, frigul ăsta nu e suficient pentru a urca din tălpi, prin șira spinării până la țeastă.

   Ne iubim pentru ce-am putea să fim și nu suntem. Dârdâiala e mult mai tonică decât o cameră caldă, primitoare, în care ți se-nmoaie simțurile în primele cinci minute. Ne place așa, cu țolul la cercevea și cu trei mănuși pe mână. Ca marmota tristă din desenele animate.

”Academia Cațavencu” print 16 nov. 2015

Anunțuri