Bivole tatuat, îți voi spune o poveste

   Se făcea că printre zmei și prințese cu mărul oprit în gât, printre pitici și căsuțe de turtă dulce, amestecat printre caii devoratori de jar și cosițe blonde, își căuta drum câteodată, la ceas de seară, și un bou cu față de om. Era tuns cu lama, avea bicepșii umflați și pielea desenată cu țencușe ce-i lăsaseră urme oribile pe întreg corpul. Un munte de om cu față de jivină jigărită ce nu-și găsește locul printre semeni. În povestea mea, bruta cu fruntea de-o șchioapă pleacă într-o bună zi la munte cu prietena și grupul de amici. Nu voi lungi foarte mult ciorba, fiind convins că nu poți citi mai mult de două rânduri, și acelea scrise în grabă pe un telefon mai inteligent ca tine. Imaginația nu mă ajută foarte mult în cazuri din astea. Boul cu față de om urcă voios pe munte și la un moment dat calcă strâmb, prăvălindu-se în prăpastie. Cu coastele rupte, plin de sânge, neputând să se miște, personajul nostru e nevoit să aștepte salvamontiștii. Echipa pleacă în căutare, merge toată noaptea și pune la punct misiunea de extragere din hău a individului. Prima care ajunge la prostul lovit e o puștoaică de 21 de ani. Se cunosc, privirile li se intersectează. Bivolul nu mai e semeț, nu-și mai încordează pumnul să o lovească. Salvamontista îi acoperă rănile, montează câteva atele și comunică rapid prin stație cu colegii pentru a-l scoate de acolo întreg și fără a-i produce alte răni. Targa se pune în mișcare. Corzile vibrează. Nu se rup, deși povestitorul e sadic și și-ar dori o altfel de scenă.

sorin constantin palesica

   Nu-mi plac happy-end-urile când trebuie să aduc pe hârtie povești reale despre violența gratuită, nu mă simt comod când personajele nu au nimic în comun cu decența și ființele umane cu care ar trebui să ne putem înconjura zilnic. Dar sunt obligat să reacționez, imaginea acelei bestii musculoase ce-și înfige pumnii într-o copilă de 21 de ani mă irită și îmi comandă creierul într-un mod suspect, dezagreabil. Fac parte dintr-o categorie de oameni ce-și impun în fiecare moment să judece la rece, să nu reacționeze la primul impuls. Nu lovesc tastele sub imperiul vreunui gen de ranking, dar astfel de evenimente reușesc să-mi cuprindă fierea în căușul palmei și s-o scoată pe masă, în văzul lumii. Lighioane din acestea ce confundă celula închisorii și anturajul pestriț cu societatea normală în care ne-am dori cu toții să trăim, reușesc să descopere impulsuri ciudate până și în cele mai echilibrate persoane.

   Răul are rădăcinile înfipte la mare adâncime, totul ni se pare atât de normal și imposibil de eliminat, înjurătura, flegma mitocanului cu tricou mulat și lanț în jurul grumazului, toate aceste lucruri au devenit datini. Ne-am obișnuit ca pumnul să fluture liber pe stradă, prin baruri și restaurante, ca infractorii să comande, să pună bariere și să condiționeze traiul celorlalți în deplină colaborare cu poliția și administrația. Cete de pârnăiași, foști și eventuali candidați la gherlă, fac legea prin cartiere. Colindă occidentul ani de zile, omoară fete, le obligă să se prostitueze, organizează adevărate rețele mafiote prin care vând mașini de lux, droguri, arme și reușesc să acumuleze munți de bani de care nimeni nu întreabă nimic. Varsă comisioane regești în buzunarele unor polițiști, procurori și oameni politici, după care își continuă nestingheriți existența. Toate aceste mizerii se întâmplă sub ochii unei nații împietrite de teamă, nesigură, încordată din cauza lipsei de perspectivă și excesiv de dezorientată.

   Mi-am strâns jarul cailor și-l păstrez pentru mâine, proaspăt, gata de-o altă îmbucătură. Iar rugămintea mea către salvamontiști e simplă. Aveți grijă, prin baruri umblă tot felul de gloabe dezlegate. Un piolet în traistă nu strică niciodată.

”Academia Cațavencu” online 8 feb. 2016

Anunțuri