Smulți, printre picături de miere, salcâmi și vălătuci de zăpadă

   Acasă la moș Costin Melinte se ajungea greu, trebuia să lupți cu dealurile și cu drumurile strâmte, cu șoseaua plină de carii în care roțile Daciei 1100 se opinteau gâfâind ca niște catâri bătrâni. Smulții – sau Smulțiul după unii – sunt zvârliți undeva la jumătate, ca un buric fălos între viile Bujorului și Tecuci. Satul e înfipt în mijlocul județului, printre dealuri și miile de salcâmi ce reușesc să te îmbrobodească primăvara când dau în floare. E o așezare între doi șerpi de asfalt ce pleacă din Galați către Moldova: la est e linia Bârladului, așezată ca ața de papiotă în paralel cu Prutul-graniță către Iași, iar la vest e cea a Tecuciului – altădată raiul muștarului și al conservelor – alt fir de drum ce urcă spre Bacău și-i duce pe orășeni către zona Vrancei și Lepșa. Drumul prin Cuca, ieșind din Galați prin bariera Traian, e ca o rugăciune printre lanuri de porumb și floarea-soarelui, poți să cutreieri cei aproape 70 de kilometri până la Smulți într-o liniște totală. Treci doar pe lângă pădurea Gârboavele, prin Cuca, saluți de departe Bălenii și releul de televiziune de lângă care pornește drumul spre Tg. Bujor, dacă vrei să pufăi o mahoarcă oprești mașina lângă fostul sanatoriu de ”glumeți” de la Vârlezi, iar după alte câteva curbe poți bea apă de la cișmeaua în formă de ciupercă din Crăiești. De acolo începe urcușul preț de vreo trei kilometri până în satul lui moș Costin și al țaței Anița. Bucățica asta e iadul pe pământ dacă te împing păcatele să vii iarna, mormanele de zăpadă ating 2 metri cu ușurință și nu există sfânt pe lumea asta să te scoată de acolo dacă te-ai înfipt în vălătuci cu mașina.

   La intrarea în sat te salută cimitirul pe partea dreaptă, așezat lângă niște fire de viță-de-vie, și fostul CAP pe stânga. Cobori câteva curbe și ajungi ”în centru”: un bloc ridicat dârz, pe vremea lui nea’ Nicu – o cutie de chibrituri sinistră cu ochiurile de geam ce te scanează chiorâș, în care nu știu să fi stat vreodată cineva, urmează căminul cultural, școala, casa agronomului în care m-am întâlnit pentru prima dată pe la vreo 5-6 ani cu Jules Verne și cu Karenina. Brutăria… Locul acela nu mai există acum, dar mirosul de coajă fierbinte, de pâine uriașă cât broasca țestoasă de Galapagos, ce trebuia frecată cu peria de sârmă pentru a-i îndepărta părțile arse, îmi intră și acum în nări indiferent de distanța ce mă desparte de el. Amintirea brutăriei și a grăunțelor de jar ce mai cădeau din cuptor câteodată, mă face să strâng din măsele. Altfel ar țâșni lacrimi.

   Dacă ploua, la moș Costin se ajungea pe jos, pieptiș. Dacia trebuia lăsată la ”șosea”, sacoșele urcate pe umeri, cizme de cauciuc în picioare și haida-haida-n sus pe uliță, până la poartă. Fântâna cu apă ușor sălcie e încă acolo, două ciuturi legate de șufă urcă și coboară dacă învârți bine roata și nu îți prinzi degetele printre spițe.

   Moșul a făcut războiul și l-au capturat rușii la cotul Donului. Fiind blond cu ochi albaștri, au zis că-i neamț și l-au urcat într-o garnitură de tren alături de alte câteva sute de prizonieri cu destinația Siberia. S-a învățat cu frigul, cu cojile de cartofi care deveniseră meniu ”gourmet” și cu șobolanii. Se frigeau la țepușă dacă temperatura nu cobora sub 20 de grade. Sub zero. A încercat să fugă de două ori. L-au prins rușii de fiecare dată și i-au zis că-i fac un bine. Unde să fi fugit dacă la sute de kilometri în jur nu era țipenie de om, dacă nu existau șosele, căi ferate unde să se fi putut agăța de un vagon? A învățat să cânte la balalaică, a prins ceva rusește și-l înjura pe Stalin cu flori în glas atunci când venea vorba de mă-sa: ”Stalin și poporu’ rus, libertate ne-or adus. Tu-le-n c.. pe mama lor de bolșevici.” 

   După război a venit în sat și s-a apucat de treabă, a vrut să pună casa pe picioare și să adune acareturi prin curte, ca tot omul. Comuniștii s-au prezentat într-o dimineață în bătătură și i-au zis că trebuie să dea calul, căruța și câteva unelte de prin magazie. Moș Costin a pus mâna pe pușcă și a zbierat că le face gaură-n cap fără să șovăie prea mult. După câteva zile l-au luat pe sus și l-au dus la ”reeducare”. Nu departe și nu pentru mult timp, din fericire. Cam un an și ceva a stat în închisoarea tovarășilor la Chiraftei, unde a deprins dulgheria.

   După ce a revenit acasă s-a apucat de făcut butoaie, mese, dulapuri, scaune, lavițe și cufere de toate mărimile, uși, porți și garduri. A lucrat în lemn de salcâm, de fag, a mângâiat stejar și lemn de nuc laolaltă, am stat cu el veri întregi și îmi aduc aminte că înmuiam doaga în apă clocotită ca mai apoi s-o coacem la foc ca să se-ndoaie pentru a fi bună de făcut butoaie. Am bătut cercuri în jurul căzilor înalte de lemn, mă băga înăuntru pentru a ține ”burta” butoiului ca el să poată fixa penele și stuful printre doage. Am tras scânduri la circular până mi-au țiuit urechile și mi s-au umplut nările cu surcele și rumeguș, coboram în beci unde lipăiam cu sete spuma vinului ce ieșea când trăgeam de cep și urcam cu grijă pe scară ca să nu vărs ulcica. Dacă butoiul trebuia livrat repede, îl sălta în căruța clientului așa, crud, verde, și-l învăța pe om cum să-i dea ”caramel” acasă, prin coacere.

   La moș Costin și la țața Anița am învățat sa tai la vie, să trag cu sapa la păpușoi și să cad din nuc pe balegă. Copil fiind, înhămam câinele-lup la căruț și băteam satul de la un cap la altul, acolo am învățat drumul vacilor la imaș și am ascultat cum zdrăngăne primii stropi de lapte pe fundul găleții, la tanti Măriuca pe deal. Moșul pusese pe picioare cam treizeci de stupi de albine și ajunsese să scoată miere suficientă pentru familie și pentru a vinde prin sat, își făcuse centrifugă și umpluse rafturile cu borcane: de salcâm, de tei, de floarea-soarelui, miere mai dulce, mai amară sau din flori de câmp, limpede sau mai întunecată la culoare. Tot acolo călăream porcul și fugeam când veneau să-l înjunghie înainte de Crăciun, am cules nuci, cireșe, zarzăre și am scos iepurii din cuști, am ”adormit” porumbul verde de mai cu cuțitul și ne-am întins în zăpadă cu toții la cutremurul din ’77, de frică să nu ne cadă podul în cap.

   Moșul mi-a dat bani și mi-a zis: ”Ia, nepoate, du-te dacă tu crezi că e mai bine afară și acolo, printre străini, ai să poți să-ți faci un rost. Dar să mai vii pe-aici. Să nu uiți satul.”

   Trec și acum prin Smulți când mă întorc în țară ca să-mi petrec vacanțele. Casa lor intră în pământ și iedera s-a întins peste tot, e ca o pânză sfidătoare, impersonală, pe care țața Anița nu mai are cum s-o tragă la războiul de țesut. Anul trecut am reușit să iau cu mine din magazie o teslă și un fierăstrău de mână. Au peste 40 de ani vechime și au tăiat multe lemne la viața lor. Sunt aici, le am cu mine, printre spanioli. Miros a rumeguș și-a pâine de la brutărie, de fiecare când ating tesla văd butoaiele rostogolindu-se prin curte. Când îmi trec degetele peste dinții micului fierăstru, mi se scaldă ochii într-o ceață ciudată, ca o perdea de lapte. Îmi vin în minte iernile și ulița troienită la care nu puteai ajunge decât după ore bune de dat la lopată.

   La ieșirea din sat, când se ițesc curbele micului iad către Crăiești, cimitirul mă salută din stânga. Opresc și culeg iarba din jurul bunicilor mei, mai stăm câteva minute de vorbă și le torn și lor un pahar cu vin în țărână. Că au mâinile rupte de muncă și buzele uscate de vânt…

”Viața Liberă” 23 feb. 2016

Anunțuri