Când latinescul ”cacatus” devine vorbă de duh și țâță de supt

   Cât de necesare pot fi insulta directă, tăiatul obrazului cu brișca și presăratul sării pe rană, ce vrea să demonstreze dorința fățișă de a face sex oral cu mama, fiica, morții sau nevasta celui pe care-l urăști sau îl desconsideri pentru simplul fapt că nu este de acord cu tine sau se află pe ștatul de salarii al altui mogul? Ce reprezintă punerea la zid și trasul unui glonte metaforic în ceafa adversarului, când rezerva de argumente se epuizează brusc? Prin ceața ultimelor zile, prin ploaia de declarații și păreri, am senzația că oamenii de presă se transformă din câinii de pază ai democrației – vai, ce șablon ieftin – în javre de companie ce se vând la kilogram pentru un like în plus. Când și unde vom găsi bariera ce desparte calificativul abject de satiră? Unde ați lăsat, unii dintre voi, umorul, ironia, fraza sprințară, unde ați aruncat spiritul mucalit și de ce ați îmbrăcat cu atâta ușurință verbul golănesc de periferie?

   S-au deschis sălile pentru priveghi și se aud incantații, fiecare stă lungit pe taste și face voodoo anteniștilor, am adoptat cu toții o atitudine perversă, ostilă, pe alocuri dementă, împotriva unor oameni a căror unică greșeală constă în faptul că sunt plătiți de clanul Voiculescu. Îmi repugnă politica editorială a celor ce-și oferă rozeta oricui, după cum bate vântul,  mi-e silă de spatele arcuit al vedetelor de carton, indiferent că sunt din antene, realități, beunuri, digi sau reteveuri, preacurvia presei românești este malignă și ne-a convertit pe toți într-o oaste labilă psihic, cu creier de plastilină, peste care guașa prinde contur permanent. Jurnaliștii scriu. Șefii decid ce și în ce condiții se publică, ei dau ”verde” pentru tipar. De aici și până la a acoperi cu rahat tot ce mișcă este o cale atât de lungă încât nu oricine poate desluși nuanțele, nu oricine este apt să lipească epitete. Foarte mulți se rezumă la a lătra atunci când haita se odihnește.

   Grecii lui Pericle au fost educați laolaltă pentru a se putea integra oricând în societate, existau șanse egale pentru oricine. Ne place modelul grecesc și ne strivim pieptul cu cărămida atunci când șuierăm discursuri despre demnitate, ni se umflă rânza în noi în clipele de euforie dacă vine vorba despre meritocrație și valori. Vrem cu toții în vârf, să ne fie recunoscute ifosele, dar modelul după care ne-am construit viața pare a fi cel persan, în care funcțiile erau dăruite încă de la naștere.  Mortul zilei, cel care s-a jucat peste capetele înfometaților de literatură cu pendulul lui Foucault, spunea că legiunile de imbecili au invadat virtualul și că împărțim același aer cu semidocții. Avea pe undeva dreptate, însă cu unele precizări: liotele de imbecili pe care le amintea Eco în discursul său din Torino, au fost crescute și ținute cu gura încleștată pe țâța plină cu lapte a formatorilor de opinie de astăzi. Cei care nu mai prididesc în a-și împroșca confrații cu căcat. Da, direct din latinescul ”cacatus”.

Anunțuri