Cu câteva zile în urmă am avut ocazia – câteva minute oribile, recunosc – să revăd un fragment dintr-un interviu din iunie 1990. Mai bine zis, două întrebări la care Silviu Brucan răspundea pe stradă, surâzând mânzește, cabotin, cu tupeul specific bolșevicului de rang înalt, conștient că nimeni nu-l poate atinge:

”- Reporter: De ce nu are loc dialogul între reprezentanții statului și greviștii foamei după părerea dumneavoastră?
– Silviu Brucan: Nu poți să vorbești cu niște oameni care nu mănâncă.
– Reporter: Dacă ați vorbi cu ei, ce le-ați spune?
– Silviu Brucan: Le-aș spune să se ducă să mănânce o friptură la frigare.”

   Nu am avut niciodată așteptări de la specimenele umane obișnuite să trăiască din discursuri-gargară, din fabricarea de resentimente și ațâțarea mulțimii contra valorilor umane, a inteligenței și a oamenilor separați ideologic de comunismul criminal instaurat după cel de-al doilea război mondial. Poate părea cinic, chiar prea puțin creștinește ceea ce voi scrie, dar îmi asum: au existat momente când m-am întrebat, alături de mulți alți prieteni, dacă vor mai rezista mult. Ne întrebam, în cazul lui Brucan, cât va mai trăi, cât vom mai fi obligați să-i tolerăm ipocrizia acelui personaj sordid ce reușea cu succes, chiar și după ’89, să-și propage veninul direct de pe micile ecrane. A trăit până în 2006, considerat de mulți o vedetă.

   Nu sunt un guru prevestitor, nici un strateg ce molfăie fraze, sunt doar un simplu zbârnâitor din taste: singurul lucru pe care nu l-a prevăzut nimeni a fost continuitatea în funcții a tătucilor partidului și a urmașilor acestora, perpetuarea fiilor, fiicelor, ginerilor, cumnaților și tuturor înșurubaților pe linie familială în absolut toate posturile de conducere din administrație, fie ea locală, județeană sau centrală, în primăriile pierdute-n creierii munților sau prin ministerele minunatei țărișoare. Nu a crezut nimeni – am fost cu toții, vai, atât de proști – că obrăznicia secretarilor de partid de dinainte de revoluție va dura peste ani prin atitudinea urmașilor lor, nu și-a imaginat nimeni dintre cei care merg la urne atunci când e nevoie, că impertinența turnătorilor, a lingăilor de funduri și mojicia activistului cu mintea înfierbântată de cincinale, vor fi și astăzi chezășie (vă sună termenul, nu-i așa?) pentru înaltele dregătorii din sistem.

   Vin alegerile și vom fi iarăși obligați să punem tuș pe buletinul de vot. Vom asista la același spectacol grotesc, candidații vor fi aceiași sau vor exista variațiuni pe aceeași temă: comuniști deghizați, caractere șantajabile, ginerele lui Popescu, ăla cu dosar penal, celălalt cu NUP, altul care n-a făcut nimic pentru că nu l-au lăsat inamicii, Gâgă-înfrântul sistemului, dar care mai vrea o dată și, ultimul pe listă, ”răul cel mai mic”. O minusculă gloată de șmecheri îmbrăcați în costume faine, ce vor lăcrima duios în campanie și se vor închide mai apoi prin birouri, rulând contracte de miliarde pentru ”famigliile” lor. Brucanii libidinoși de ieri, turnătorii deghizați dintotdeauna și fariseii cu ștaif din zilele noastre. Să fie bine ca să nu fie rău…

”Viața Liberă” print/online 24 feb. 2016