Condamnarea lui Vișinescu, o piesă proastă de teatru pentru un public cu nădragii în vine

   Ce am înțeles eu de la bestiile comuniste este că bătaia era ruptă din raiul sovietic, importată cu succes din gulagurile siberiene, mult mai sfântă decât secera și ciocanul, mai curată ca lacrima Anei Pauker și, desigur, reușea să aducă deținuții pe calea cea dreaptă cu ajutorul bâtei, lanțurilor și înfometării atroce la care erau supuși în închisorile regimului. Este o glumă. Amară. Ce strânge stomacul și-l face să tremure. Condamnarea lui Vișinescu este ca un glob cenușiu, fără strălucire, agățat în pomul de iarnă. Spaniolii folosesc acel ”ni fu, ni fa”, adică nici cald, nici rece. Îmi este indiferent că un pensionar cu un picior în groapă a primit acum, după zeci de ani în care și-a mâncat liniștit bănuții, o sentință cu executare. Ticălosul a trăit bine pe vremea când era zbir și îmbrăca uniforma de comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat. A ieșit la pensie netulburat de nimeni, s-a retras în apartamentul său din București din care ieșea liniștit la piață pentru a-și cumpăra gogoșarii și merdenelele, poate că a jucat și șah prin parc, șeptic și table cu vecinii de vârste apropiate. A avut tot timpul din lume să se bucure de o bragă rece-n Cișmigiu și să spargă semințe pe malul lacului. E un caz mărunt, Alexandru Vișinescu este unul dintre puținii fraieri pe care sistemul i-a lăsat din brațe pentru a umple de praf ochii opiniei publice. ”Trebuie să le dăm sclavilor un motiv de bucurie, pe cine pică măgăreața?” – arătătorul l-a ales pe cel care a fost găsit vinovat de moartea a 12 deținuți. O infimă alinare pentru familiile nenorocite și o bucurie de proastă calitate, de scurtă durată, pentru aplaudacii dreptății din poignet. Așa suntem noi, rânjim penibil în fața paiațelor dezamorsate cu scopul vădit de a se păstra aparențele.

P1010839

   Am de foarte multe ori senzația că suntem o nație cu nădragii în vine, valuri de hopa-mitici care aplaudă frenetic succesele altora, ni se rup cămeșile de-atâta plâns în fața ”Listei lui Schindler” și a bombei de la Hiroshima, dar ni se împrăștie în paișpe de propriile nenorociri. Trecem fluierând pe lângă călăii ce au stârpit generații întregi în numele unei ideologii tâmpite și mai luăm o șaorma cu de toate de la Dristor.

   Adevăratul plasture pe rană ar fi un proces serios al comunismului, un act real, dezinvolt, cu arhivele larg deschise pentru a ști cine au fost pionii și faraonii regimului care a stâlcit țara zeci de ani după cel de-al doilea război mondial. Nu am nevoie, personal, să văd pușcăriile pline de bătrâni, ar fi prea crud pentru noi, ca generație ce dorește totuși o realitate distinctă. Nu simt nevoia de a înfige cuie în palme. Dar vreau să-i cunosc pe cei care au pus la punct, prin colaborare, zel, prostie, lașitate, trădare, spionaj perfid prin fundul paharului lipit de perete, un regim atât de bine sudat și atât de putred, încât urmările și urmașii săi se văd și există chiar și astăzi. Am nevoie să știu de ce și în ce împrejurări a sosit un personaj ca Ion Iliescu după evenimentele din 1989 și s-a așezat comod în fruntea țării, înconjurat de alte și alte figuri suspecte, de fii, nepoți și gineri ai potăilor comuniste. E nevoie de ieșirea la rampă a ceea ce a mai rămas din arhive, să fie scos totul pe tarabă și să avem de unde alege. Dorința de a ști e mai puternică decât dorința de a pedepsi. Până și pe Iliescu l-am transformat cu toții într-o figură străvezie, uitată într-un colț al istoriei contemporane. Dacă nu ne vom mișca acum, le vom oferi șansa celor ca el să intre în manuale, tiptil, cu fularul pe nas, neștiuți, alături de asistentele morarilor și buzduganilor, mihaelele și zgonii șturlubatici, veri de-a șaptea spiță cu Mihai Viteazul. La mulți ani, nea Ioane! Dacă nu cu executare, măcar cu sughițuri.

”Academia Cațavencu” print 22 feb. 2016

Anunțuri