Simt o plăcere perversă de fiecare dată când văd cum oamenii își ascund capetele în țărână, nevrând parcă să li se audă vocea, să li se știe gândurile sau ca pupilele să destăinuie cine știe ce parte a conștiinței pe care tot încearcă să o ascundă. Mă fascinează acel hârșâit al gâtului ce intră în pământ, ascunzând capul, mintea, reflexele, principiile și, nu în cele din urmă, poziția bipedă pe care ne-a hărăzit-o natura la ieșirea din pântec. Dorința automată de a ne camufla, de a ne picta mutrele în fața cuvântului deschis ne transformă în spirite congelate, neputinicioși, rigizi, zâmbind ca o placă rece de rigips, plini de grimase ieftine, consumatori diurni de lămâi necoapte cu frica-n sân. Am pierdut verbul și pornirea de a proiecta răspunsul spontan în fața întrebărilor. Ni s-a fâstâcit specia de-a binelea și ne recunoaștem acum după emoticonuri. Ce va gândi șeful despre mine dacă-i spun că mi s-a terminat programul și vreau să plec? Dar dacă îi aduc aminte că acum jumătate de an mi-a promis că îmi schimbă imprimanta? Sunt temeri fără fond, aceste semne de întrebare pornesc din mentalitatea șchioapă pe care ne-au introdus-o picătură cu picătură încă de pe băncile școlii, când nu puteai să fluturi mâna a nerăbdare, ci puteai doar să o înalți drept, semeț, civilizat. Tăcerea definitivă în fața superiorului, căci despre ea scriu astăzi, este un cârlig ce intră adânc în carne și traumatizează ființa pe vecie. Reduce persoana la stadiul de râmă numai bună de pescuit ghiborți. Sublimele secretare care tac, subalternii muți, acele ustensile perfecte pentru a te șterge la fund cu carierele lor universitare, angajații de sub papucul sărăntocilor conjuncturali pe funcție, colectivul fantomelor cu privirile desțelenind parchetul de prin birouri, reprezintă o armată șubredă, perfectă pentru a lustrui viciile celor de sus. Caut de când mă știu tratamentul pentru această boală, îmi imaginez în fiecare zi că am în mână o seringă pe care o înfig cu poftă în cerebelul celor muți.

”Academia Cațavencu” print 22 feb. 2016