Șperțul, șpaga și cotețul

   Am spus mereu că nu am niciun fel de remușcare în a trimite pe cineva în pușcărie dacă îmi cere șpagă. O prietenă m-a întrebat dacă nu cumva mi se pare cam violent limbajul și am avut o discuție constructivă din care voi încerca să fac un rezumat.

   Nu mi se pare deloc violent. În fața cuiva care vrea șpagă – direct, sugerându-mi, prin intermediari sau nu – mă simt ca în fața unui golan de cartier care nu este mulțumit cu statutul pe care îl are și continuă zilnic să șantajeze vecinii pentru ca el, familia și urmașii săi să o poată duce mai bine. Și atunci cum i te adresezi golanului? Cu ”te rog să nu mă buzunărești pentru că vei suporta rigorile legii” sau pur și simplu îi servești o dreaptă ca să doarmă pe bordură? Ia gândiți-vă un pic, un moment de reflecție ”Hamangia gen” nu v-ar prinde bine? Știu, sunt și pudibonzi printre voi care vor spune că incit la violență. Deloc, compar doar posibilitățile.

   Dacă ți-ai ales o meserie bazată pe salariu, fă-o atât cât te pricepi, pe măsura pregătirii tale. Dacă ești angajat al statului, adu-ți aminte că tu ai dorit acest mod de a-ți câștiga pâinea. Cel care vrea s-o ducă mai bine pe bază de plic, de bani din fondul clasei, pregătiri pe bandă rulantă, șpagă în permis, bancnote pe sub ghișeu, valize, vacanțe, escapade, comisioane și tot felul de peșcheșuri, este pentru mine un gunoi neadaptat, un fomist agresiv și o ființă penibilă cu care trebuie să împart aerul de pe planetă. Dacă optezi să stai cu mâna întinsă după șpagă, îmi oferi doar imaginea unui cerșetor mizerabil, a unui câine ce nu-și poate tăia singur nici măcar frunza.

   Am tot respectul pentru profesioniștii ce-și văd de muncă, deși tăcerea este uneori la fel de gravă ca și participarea la furt, deși respectul se stinge și el atunci când ești înconjurat de platitudini. Ni se cere înțelegere și compasiune. E greu să le ai, mai ales când impulsul colectiv este de a-i introduce pe toți în aceeași oală, când de zeci de ani se calcă în picioare și se umilește o întreagă societate. Vorbim despre demnitatea tuturor, despre până unde se poate apleca totuși ghiocelul ce vrea să crească în interiorul fiecăruia dintre noi.

   Ar fi normal ca fiecare să câștige în funcție de merit, pregătire, performanțe și responsabilitate. Dar dacă sistemul care te plătește nu e apt să o facă, asta înseamnă că trebuie să-ți bați joc? Trebuie să vrei șperțul pentru munca prestată? Nu ești mizerabil în acel moment? Sigur că da, dar ești obișnuit să cauți scuze, să te ascunzi după ghișeu, după catedră, masa de operație sau după girofar. Prietene, înainte de a-mi cere să fiu solidar, epuizează toate căile pe care le ai: denunță situația (o dată, de două, de mii de ori), trimite e-mailuri, revoltă-te, întră în grevă, ieși în stradă, reprofilează-te sau pleacă din țară (mulți au făcut-o, neacceptând să fie milogi).

   Mi se pare uman să îngenunchezi în fața unei forțe necunoscute. Dar să te pleci în fața unui semen de-al tău, cu mâna întinsă, pentru a primi ceea ce nu meriți, este de-a dreptul un comportament de coteț, o epică nerușinare. Și, culmea, acceptată.

”Viața Liberă” 6 aprilie 2016

Anunțuri