De ce ne cuprinde extazul atunci când degustăm doar mușchiulețul, uitând că vita produce și balegă, atunci când o cruce bătută în cerul gurii pare a fi salvarea de moment, chiar dacă celelalte taine nu le vom pătrunde niciodată? Omul se refugiază doar în plăcere, își construiește un bârlog și hibernează, nestingherit, până când îi bate în geam diavolul părerilor contrare. Moartea lui Mircea Albulescu a iscat furtuni prin care publicul actorului nu este obișnuit să treacă. S-au scos la rampă vorbe dure, unii au amintit despre turnătorul cu numele de cod ”Manole”, alții și-au adus aminte de profesorul de actorie părtinitor, de aerele misogine pe care acesta le avea la catedră, nu au fost uitate odele recitate în comunism, nici amestecul în politica anilor ’90. Un personaj complex, cu bune și rele, cu un trecut peste care nu ar trebui pus capacul doar de amorul artei. Oamenii, în general, sunt curve și sfinți, au carii și predică consumul de pastă, au familii, copii și amante, merg sfioși la biserică și te înjură de Dumnezeu la o țigară sau te bârfesc fără milă, fără a te cunoaște. Avem posibilitatea de a alege, dar nu putem rămâne paralizați în dreptul aceleiași opțiuni. Astăzi, când criteriile sunt atât de anemice, blocajul mental nu poate fi decât o armă de distrugere în masă. Poți admira la nesfârșit frumusețea Giocondei? Dacă aceasta ar deschide gura și n-ar ști să lege două vorbe, dacă și-ar ridica brațele și un miros acru de transpirație ți-ar zdruncina simțurile, ai rămâne pe aceleași coordonate estetice? Sigur că nu, dar ai beneficia de o altă imagine a divei, mai apropiată de realitate. Plecarea actorului dintre noi ne-a arătat colerici, agresivi, mitocani, în vervă și plini de invective, stăpânii unui vocabular bogat în grijanii și organe genitale expuse pe tarabă, fără jenă. Calmul perfect codificat știe să iasă la suprafață exact când e mai multă nevoie de flegme. Mârleții dansatori pe ritmuri de flașnetă s-au luat și acum la întrecere și am văzut cu toții un sprint bogat în cuvinte și metafore despre mame și morții lor. ”Bunul” Mircea a fost și zeu, și ticălos, a fost și înger, dar și drac pe pământ. Păstrăm doar zâmbetul? Va fi mereu la fel, îi vom adula pe morți și ne vom aduce aminte doar de cele bune – un semn de ipocrizie, fie vorba între noi. Pentru că oamenii, în viața de toate zilele, sunt cărți pe care ne e teamă să le parcurgem integral. Ne oprim doar la metaforă, uitând că și cotorul are rolul lui când cartea e pusă pe raft, la păstrare.

Editorial pentru revista ”Academia Cațavencu” 18 aprilie 2016