Ouă, miei și poze în noaptea de Înviere. Candidatul-fariseu, cea mai bună investiție la urnă

   Campania electorală românească are ritm pios, sfâșietor de cucernic și lacrimogen. Balcanici să fim, să ne-ajungă! Ne întrecem în pupături de mâini preoțești, luăm lumină cu chintalul și dereticăm mândri prin bucătării arătând nației cum știm să batem cozonacul și să pictăm cartoanele de ouă ca Van Gogh. Candidații la locale s-au întrecut de Paște într-o Daciadă patetică, devoalând fiecare gusturile culinare, simțul artistic și smerenia în fața celor sfinte. Firea&Pandele, Pocora, Clotilde, Petrescu, candidații din provincie și echipele de campanie ale partidelor, s-au angajat cu toții într-o mascaradă dezolantă garnisită din belșug cu candele și rugăciuni. Este de la sine înțeles: într-o țară în care nimeni și nimic nu mișcă decât cu acordul sfânt al clerului, e sinucidere curată dacă nu te afișezi, electoral și ipocrit, cu zâmbetul pe buze pe scările bisericii în noaptea Învierii, murmurând în cor versetele din Biblie. L-am privit și pe Jiji din Pipera cum dădea lumină norodului, cu cartea de rugăciuni la piept. Nu știu dacă a aruncat cu bani în jur, dar nu m-ar fi mirat. Aș fi vrut să-l văd și pe nerușinatul de Popescu-Piedone, dar probabil că a știut să fenteze camerele de televiziune sau vigilența mi-a fost făcută K.O. de cei care strigau ”Demisia” la Patriarhie. O lume veselă, pusă mereu în așteptare, suntem un neam șturlubatic, pregătit în orice clipă să-i fie luate mințile la mișto de golănașii care vor voturi en-gros. Ca la Dragonul Roșu.

   De ce ai merge tocmai de Paște în Afganistan? Explicația este mai mult decât simplă: pentru a te trage în poza de grup alături de militarii care se află acolo, pentru a ciocni ouă roșii într-o scenetă ieftină de vodevil și pentru a demonstra că președintele a început să capete culoare în obraji și să devină activ, ieșind din muțenia care l-a făcut să piardă foarte mult din procente până acum. De când nu-i mai suspină Mihalache în ureche, Iohannis s-a transformat într-un mic diavol pus pe rele: i-a chemat la convorbiri pe directorul SIE și pe șefa DNA, scrâșnește sugestiv din măsele către premierul Cioloș și, cea mai bună știre de până acum, a reușit să lase deoparte pentru un timp interminabilele partide de tenis din cauza – datorită, pentru cei mai scrupuloși – operației de la umăr. Pentru cei mai înfocați suporteri ai președintelui a fost o activitate interesantă, o dovadă de dinamism din partea sa tocmai când românii se odihneau în fața mielului din tavă și un gest frumos, patriotic și demn. Pentru cei care ne străduim să menținem azimutul la cotele decente și nu cădem pe spate la auzul poveștilor de seară, deplasarea prin praful afgan nu a fost decât un eveniment chinuit care încearcă să spele imaginea rigidă a unei instituții. Șușanele prezidențiale, la fel ca zvonurile lui Vanghelie Gură-de-Haur conform cărora neamțul s-ar fi aliat deja cu Dragnea și Cioloș pentru o mai bună conviețuire în perioada imediat următoare. Over and out!

P1010859

   Poate că nu am fost destul de atent săptămânile trecute, dar observ o reacție impresionantă de solidaritate cu Vlad Alexandrescu, ministrul demis al Culturii. Se întâmplă foarte rar acest lucru, societatea și mass-media fiind de obicei foarte grăbite în a sări și a împroșca găinaț în ventilatoare. Percepția publică vizavi de persoana fostului ministru este pozitivă, lucru care ajută, chiar fără să vrem, la înțelegerea fenomenului: un intelectual recunoscut și apreciat de breaslă a fost executat pentru că și-a luat nasul la purtare și a dorit să facă, precum voinicul din basm, din rahat bici. Dar într-un timp scurt. Nu a vrut să lungească boala, ci își promisese în barbă că va introduce bisturiul acolo unde doare cel mai tare. Dacian Cioloș și-a luat-o peste fălci și a fost nevoit să cunoască reculul găștilor din cultură, aruncând din guvern un ministru care a reușit să irite fosilele unui sistem în doar câteva luni. Nu știu cât de inspirate au fost intențiile lui Alexandrescu, însă un lucru este sigur: au atins la lingurică plăvanii rămași încă de pe vremea lui nea Nicu prin funcțiile-cheie. Concluzii după această tevatură? Nu e bine să te atingi de bugete și să clatini datinile din locul lor, reformismul e ”câh” și nu ne trebuie, aplicarea unui management eficient este corozivă. Nu avem nevoie de un Cod al Patrimoniului, la Opera Română ar trebui adus Burebista, iar plagiatorii sunt pe zi ce trece mai necesari. Semne bune anul are și cred că în curând la Cultură va fi înscăunat un Popescu-Dumnezeu contemporan. Că doar asta vrem cu toții și nu ne tremură deloc vocea în a o cere: să nu se schimbe nimic sau, dacă se face, să fie doar prin punctele esențiale. Iaca, m-am pierdut, nene Iancu! M-am emoționat.

   Le-am dat maneliștilor jilț de aur și i-am pus, erecți și guralivi, pe un piedestal nemeritat, am devenit o țară violată de boxe cu volumul la maxim, iar petrecerile au loc doar dacă sfertodocții portativului se întrebuințează cu talent și lanțuri de aur pe piept. Guițatul, jelitul și lăcrimatul pe rimă proastă, cascadele de ”ieuro” lipiți pe frunte și limuzinele ce par buldozere, sunt arsenalul artistic al noilor ”muzicieni” ce aleargă cu sute de km/oră prin București – cazul odraslei Clejanilor este proaspăt. Acum câteva zile, într-un club din Petroșani, în noaptea de Înviere, fiul manelistului Nicolae Guță a agresat sexual o tânără, a lovit-o cu sticla în cap și i-a numărat costele cu pumnii doar pentru că nu a fost de acord cu avansurile sale. Iar Valea Jiului, o zonă ce pare scăpată de sub control, o bucată din hartă ce s-a transformat în șerpărie populată de gangsteri. Din nou, o brută cu tupeu și bani. Un țânc de manelist cu aplomb și pile. Încă o dată nesimțirea și convingerea că banii rezolvă orice în țara asta ce începe să semene a junglă, determină un comportament aberant din partea unei progenituri țâfnoase ce are totul la picioare. E bine așa, nu cred că merităm mai mult. Din contră, sunt din ce în ce mai convins că și noi, cei care nu am omorât nici măcar o muscă până acum, avem nevoie de șocuri de acest gen: un picior în fund la semafor, un scuipat în ochi atunci când stăm la rând la covrigi sau măcar o înjurătură la fiecare zece minute. Așa, pe nepusă masă. Să fie pentru toată lumea. Fără număr. De la clanul Guță, cu dedicație pentru boborul somnolent.

Pentru revista ”Academia Cațavencu” 9 mai 2016

Anunțuri