O duminică cu schije, la malul mării

   Anul trecut, pe vremea asta, mă întorceam din țară. Fusesem în vacanță și nu a fost una dintre cele mai plăcute. Scrisesem, printre altele, și următoarele cuvinte. Nu aș schimba nici acum nici măcar o virgulă: ”Cine nu înțelege dojana sau tonul încă blând pe care-l mai folosesc, cine încă suferă de fals patriotism sau se impiedică doar de cuvinte ce-i sună strâmb, cine înțelege că prin atitudinea mea doar îmi f.. țara în gură (așa cum unii pot crede sau afirmă cu nonșalanță) eu nefăcând altceva decât să scot la suprafață realități palpabile, se inșeală în ceea ce mă privește.”  

   Eram prin clasa a-IX-a, cred. Începusem să am senzația că văd lucrurile altfel, venise deranjul din ’89 peste noi și se respira pe atunci alt aer. Nația asta de naivi credea că ne va fi mai bine, eu lipeam cartoane-protest prin liceu și speram că unii profesori își vor schimbă năravurile. Copil, nimic altceva. Bunicul îmi spunea că nu se va întâmpla nimic substanțial. ”E bătrân și nu știe, mai ales că are niște schije-n cap din război” – spuneam și zâmbeam superior. Eram convins pe atunci că tineretul se va ridica și îi va da la o parte pe babalâcii comuniști care ocupau funcții și trăseseră până atunci țara către mizerie.

   Au trecut 26 de ani și a fost nevoie de o perioadă efervescentă, mai ales în ultimii doi ani de zile, în care am cheltuit în zadar o cantitate enormă de energie și timp. Prima se recuperează. Timpul, însă, s-a scurs iremediabil. Nimeni și nimic nu-l va aduce înapoi. Și mi-am adus aminte iarăși de bătrân:

   Oamenii au mintea scurtă, sunt lași și se lasă dirijați. Le e bine așa. Când li se arată un drum, îl iau de bun. Nu își pun întrebări, nu cer explicații, sunt orbi și surzi. Acceptă în fruntea lor, imediat, pe oricine. Acordă încredere oricui și își lasă destinele în mâinile celui care face gargară cu stil. Nu au nevoie de voci sănătoase, ei cred că au mereu dreptate și vor înfunda în rahat pe oricine va avea curajul să-i contrazică sau să le arate și cealaltă față a monedei. S-au năclăit în șpăgi, iau și dau în neștire, face parte deja din genă și sunt extrem de supărați când sunt numiți milogi și trântori. Nu mai au nevoie de modele noi, le au deja. Se mulțumesc cu miturile servite în școală și așa vor muri mulți dintre ei, lingând statui și monumente care nu mai pot face nimic pentru viața lor.

   Și cred că aș putea să scriu încă zece pagini, la pas, fără să repet vreo remarcă a bunicului meu.

   E un text fără obiect. Doar propoziții de duminică, o zi călduroasă pe malul Mediteranei care te invită la reflecție și cumpătare. Rememorez toate aceste lucruri și cred că am făcut bine. Am redus turația aproape de zero.

   ”N-ai de ce, n-ai cum. Și mai ales n-ai pentru cine.” – spunea moșul. Are dreptate, cu șrapnelul lui cu tot.

Anunțuri