Amuletă

   Cuvintele grele ca o limbă de clopot spuse din așternut, aruncate cu furie în timpanul meu, mângâierile primite dimineața când încă nu se macină cafeaua prin prăvălii, mirosul cămășii tale de noapte, umbrele genelor, ale unghiilor tale pe umerii mei, găurile tocurilor în asfaltul fierbinte pe care le-aș umple cu vodcă, fermoarul care toarce când îl deschid pe la spate, picăturile de apă ce te pândesc din prosop… Și pașii tăi, femeie nebună, stihie răgușită, pașii pe care nu mă lași să-i mai aud. Să știi că tălpile din covor le-am făcut amuletă. Am reușit să le adun pe toate, le-am presat și le țin acum atârnate la gât. Aș vrea să-mi poarte noroc, întotdeauna am regăsit în mersul tău hărțile pe care am vrut să le parcurg, nisipurile care am visat să mă orbească și valurile pe care am călărit în vis. Nu am timp să mai scotocesc. Ar fi fost mult mai simplu ca lunile să aibă câte cincizeci de zile, să storc orele în pumni și să beau din minutare. Am luat prima pagină din cartea pe care spuneai că mi-o trimiți și am rupt-o. Stă dezlânată acum pe marginea noptierei, cu epilogul cerșind milă în dreapta și-n stânga.

   Nu e ușor să adun ce îți aparține, lucrurile tale sunt peste tot: lingurița cu bobul acela de smarald în coadă cu care amestecai în ceașcă, clama de păr din lemn de santal agățată de mânerul sertarului, pixul în șase culori, dresurile negre de pe spătar, agenda cu rețetele de sărățele și cocteil din vermut cu măsline verzi. Mai văd și două perechi de sandale – or fi cele pe care le-am cumpărat amândoi în Sifnos? – aruncate din prea multă grabă peste merele din bucătărie. Uite, chiar în clipa asta mi-a venit iar în minte faptul că nu-ți place compotul. Mă înfierbântă buzele tale strâmbe, serpentine speriate de fructele acrișoare din borcan și mă bufnește râsul. Nu pot să mă abțin, până și câinii te latră din curte, acolo unde i-ai lăsat să treacă toamna peste ei.

   Nu am prevăzut deloc furtuna asta. A venit prea repede, nu-mi închisesem geamurile și m-a prins cu garda jos, slăbit de nopțile cu tine și de prea multele promisiuni cu care ne-am încărcat mințile. Mi s-au înfipt fulgerele adânc, după urechi, mi-au rupt pielea, sunt mușcat de răpăiala nefericirii tale și nu știu ce să fac. Am să iau o cutie de carton și îți voi strânge lucrurile în ea. Crede-mă, sunt obosit. Mi-ar plăcea să cred că distanța, valurile, cele cincizeci de nopți pe care nu le are luna asta săracă, ne vor linge rănile și vom rămâne fiecare în pădurea lui. Va patina fiecare pe sloiul său de gheață, fără să se piardă, fără să se lovească cu capul de vreo boreală în alb și negru. Ai putea să mai intri o dată la mine în cameră. E loc destul, chiar dacă frunzele de pe jos pot să nască piramide. Plimbă-ți picioarele printre ele, fă-ți rochia să foșnească, să-mi batjocorească simțurile pentru ultima oară. Serios, nu glumesc deloc. Mai știi că devenisem amândoi statui când făceam dragoste? Înțepenisem, eram rigid cu dinții înfipți în bărbia ta. Poți să intri încă o dată, calcă și ochii statuilor cu câlcâiul drept. Oricum se rostogolesc degeaba prin cameră.

Anunțuri