Nu suntem pești

   Îți amintești serile petrecute în curte? Când noaptea ne pregătea tartine și cafele ca să ne putem ținem pe picioare? M-ai lovit atunci cu „Leagănele lui Naum peste gură: „Podul s-a înecat / Nunta va trebui să treacă dincolo în bărci / Cu mireasă cu tot.” Eu nu le-am uitat, erau adânci și negre, stelele se vedeau ca niște cercei de lumină agățate la urechi. Nopțile se subțiau, își pierdeau matrița de atâta liniște. Și acum, după zeci de ani, mai trec pe lângă casa ta și întreb ochiurile de plasă: „Trăiește?” Văd banca de pe care urcam în ceruri și coboram doar când sufletele ne erau trase înapoi de foamea dintre pahare. Câinii nu mai sunt nici ei. Molâul galben, cu nasul de sfeclă, a murit în lanț, bătrân și obosit, pe oasele lui, dar mi-au zis vecinii că-i sticleau ochii după o bucată de ciocolată, chiar și-așa, cu botul pe labe. A venit după tine, lătrând amar. În locul lui au apărut doi cățelandri ce vor și ei să fie poeți, dau târcoale și, neliniștiți, păstrează aparențele. Își imaginează că vor crește demni.

   Mi-am adus aminte acum de noaptea aceea de august, când din spatele casei se vedea muntele și curgea frigul prin pădure, rostogolindu-se către oraș. Era cald încă în curte, nu se răciseră pietrele și spuneai că ai văzut copacii plini de țurțuri de sare. Eram uimit, tu convingător. Râdeai în hohote și desenai cu mâinile valuri uriașe ce veneau de undeva, de sus, până-n poartă.

   Erai ciudat prietene, păreai coborât de pe corabie și chiar atunci m-am uitat de mii de ori în jur, mă speriasem, nu vedeam nimic din coaja aceea de barcă în care călătoreai. De unde venea mirosul de alge? Din spatele băncii, de unde ieșeau în noapte vietăți cu cozile lor mari și se auzeau tot felul de clopote nebune? Mai știi că te-ai ridicat și mi-ai făcut semn să vin? Am crezut că se clatină lumea. Părăseam curtea și intram la tine. Prima dată. Ai mers în față cu paharul în mână și căutai cheile prin buzunare. Bolboroseai ceva despre un sfânt incapabil să deschidă porțile cerului, am aflat atunci că și înjurăturile pot fi domesticite noaptea, aduse pe bancul de lucru, să capete forme.

   La tine în cameră era beznă, confortabil instalată ca seceta într-o vară cu foamete. Ai aprins un bec ce lumina un tablou mare, singurul pe care ți l-ai dorit mereu aproape. N-am aflat niciodată ce reprezintă. Am crezut că e un lan de grâu, niște ulcele duse pe umeri sau copii ce aleargă. Ai coborât tabloul din cui și mi-ai strivit în picioare tot ce numeam imaginație până atunci: l-ai dat la o parte și m-ai îndemnat să privesc prin gaura rămasă. Nu mai era lumină în cameră, doar un gol prin care m-aș fi așteptat să văd muntele. Nici el nu mai era acolo.

   Se vedeau valuri imense prin gaura lăsată de tablou, creste albe, fosforescente, încărcate de spumă. Băteau în pereții casei, gata să-i dărâme. Era marea dincolo de fereastră. Albastră, calmă, imensă. Zumzăia în noapte. Am înțeles și de unde veneau valurile și de ce numai în curte la tine se puteau simți algele adânc, în străfundul nărilor. Pentru prima dată am văzut delfinii. Săreau peste luciul apei, încovrigați de fericire, pleznind libertatea cu cozile. În noaptea aceea tot încercau să ne spună că nu sunt pești.

Anunțuri