Dale

   Am început de câteva zile să mărturisesc. Îmi sună ciudat cuvântul; a obligație, a termen limită, îl simt ca o barieră peste care nu se poate sări decât cu un preț foarte mare. Poate că nici nu e cuvântul potrivit, ar fi nevoie de o abordare ingenuă pentru a mă simți confortabil. De fapt nici nu știu dacă e o confesiune în toată regula sau doar o încercare de spălare a păcatelor pe care le am și care mi se pun în cârcă. În șoaptă, mă uit în jurul meu și bat cu genunchii de podele. Am senzația de ventuză. Mi se lipesc genunchii și cineva îmi suflă în ureche că într-o altă viață am fost calamar. De aici și pofta cu care mă lipesc de sol.

   Mi-ar plăcea să știu cum se croiesc dalele astea negre, cum stau meșterii asupra lor și le taie cu roata dințată, să văd praful de două degete care plutește în atelier, intrându-le în nări. Se simte răceala cu care te primesc pietrele. Frigul de șist urcă perfid din tălpi până-n coșul pieptului. Ați stat vreodată cu rotulele înfipte în piatra rece-sloi? Se-aude ceva sau e doar aerul ce-și scoate limbile pe sub ușă? Sunt prea confuz, nu știu de unde apar semnele de întrebare. Și nimeni nu dă înapoi.

   Am pofte, vreau să pornească moara și să macine o noapte întreagă, fără pauze, să-mi cadă firimituri din buzunar; pentru vrabia din copacul din față, pentru câinele leneș de pe preș, pentru baba fără dinți de la parter… Îmi doresc să bată vântul și să rotească palele cu putere, să se îndoaie sub forța lui chiar și stâlpul infamiei de care sunt legate gureșele voci din jur. Sunt lucioase pietrele, abia acum le observ cu atenție și caut să înțeleg de ce oamenii care au trecut pe aici înaintea mea au îngenuncheat la fel. Aceleași gesturi, unghiuri, aceeași lumânare cu fum negru aprinsă la intrare, cu toții s-au resemnat și s-au aplecat fără a pune condiții. Nimeni nu a întrebat dalele dacă ne mai suportă. Dacă nu s-au plicitisit de atâta ipocrizie. Nu le-a întrebat nimeni dacă mai pot asculta, dacă mai au răbdare și timp pentru a ne înghiți minciunile.

Anunțuri