Melci printre dungi

   Merg alături de noi, visează la fel, plâng aproape în același mod, doar că le curg lacrimile în sus și norii le trimit după ceva timp pe pământ. Nu am avut răbdare să-i privesc cu atenție niciodată. Se deplasează mult prea încet, iar eu mă grăbesc să fac totul repede. Melcii joacă dintotdeauna într-un scurtmetraj cu multă ploaie, nu au umbrele, nu sunt uzi, nu alunecă prin propriile vieți. I-am găsit dansând, urcați pe mașinile pompierilor, construind cercuri șamanice pe trunchiuri de copac, aruncându-se inconștienți în supe fierbinți, i-am numărat seara după furtună și le-am atins antenele cu bobârnacul.

   Deseori meditează. Numără norii și se bucură când cerul rămâne curat, fără vină. Doar albastru. Pe timp de furtună i-am văzut cum înconjoară pădurea, o leagă cu sfori, cu mii de noduri, și o țin strâns ca să nu zboare copacii înspre casele noastre șubrede. E posibil să țină la noi, să vadă oamenii ca pe niște prieteni de care, la un moment dat, să aibă nevoie. Nu am asistat niciodată la o nuntă de-a lor. Aș fi curios să știu cum se îmbracă, cum mănâncă în ocazii speciale, dacă folosesc leuștean în rețete sau, pur și simplu, dacă există cineva mai iute de picior care să fure mireasa.

   Nu cred că melcii au fost vreodată conștienți de nonșalanța lor, de târâșul urban, cazon, aproape solemn, pe care îl au în zorii zilei. Nu au știut niciodată că dansul lor împleticit, umed, horele din jurul chioșcului de ziare în fiecare dimineață ploioasă, sunt indicii pentru somnambuli. Dârele lăsate în urmă devin patinoare pe care neatenții șerpuiesc în neștire. Ființe atât de tăcute, atât de mici, creaturi prelinse printre tocuri de damă și chiștoace strivite. Zilele trecute vorbeam cu unul, o căpetenie fioroasă cu coarnele rășchirate și îmi povestea cum se chinuie să treacă strada doar pe dungile albe, evitând să cadă în hăul dintre ele. Spunea că e un abis, o pâlnie din care nu mai există cale de întoarcere. Cazi privind cerul care se îndepărtează și se face mic – un vârf de ac albastru – în timp ce te înfigi în fundul pământului.

   Pentru ei, trecerile de pietoni ce stau tolănite între două semafoare sunt adevărate capcane din care nu se iese niciodată. Sunt mult mai atent acum, de când am stat la taifas cu el zilele trecute. Când îl văd, îl iau în palmă și traversăm strada împreună, ca doi netreziți încă. Avem și planuri: să cumpărăm o mică moară de măcinat boabe de cafea și să pornim o afacere în buricul târgului, acolo, printre femeile frumoase ce ies dimineața din paturile lor, sfioase, fragile, cu tenul ce abia li se poate atinge, și să punem printre picioare și pardesiuri o ceașcă aburindă. Să exterminăm confuziile și spațiile negre de pe zebră.

Anunțuri