Suferind în trepte

   Îmi aștept întotdeauna pacienții cu nerăbdare, uneori îmi tremură mâinile și stau cu degetele încleștate pe clanță până când aud liftul că se oprește; sunt curios de ce și cât de puternic i-a mai lovit viața, cum și-au mai umplut sertarele minții cu vise și speranțe, dacă le priește divorțul sau dacă și-au găsit în final „media naranja” – acea jumătate de portocală, cum spun spaniolii. Apar mereu cu altă atitudine, se opresc câteva secunde în cadrul ușii și reușesc să mă surprindă. Mereu. Nu repetă niciodată.

   Cafeaua e gata. Ei îi place la ibric, fiartă mult, așezată hotărât pe foc mic și lăsată acolo, minute bune, să-i fugă aromele columbiene în toate părțile. Plicul cu zahăr este și el la locul lui, cu tăietura spre dreapta, așa cum îi place să-l găsească. Ventilatorul toarce ca un pianist de jazz și răsucește cuțitul în valurile de căldură. E o zi ciudată, cu un soare ce pare naiv și nu are curaj să iasă, dar își trimite toropeala prin crăpăturile de la fereastră. Începe o vară de lavă și amețeli. E gata să se prelingă peste noi o cascadă de aer fierbinte. Urlă dragonii, ne toropesc. Ne lipesc cu burțile de pământ.

   Îmi bate la ușă. Timidă. Ca de fiecare dată, îi e teamă să nu-și piardă treptele în încercarea de a-mi păși pragul. Simte cum vecinele pândesc de după uși, ținându-și respirația și câinii să nu latre. Sunt acolo, prezente, martori-standard ai secretelor mele. Îi deschid după prima bătaie și o poftesc înăuntru. E înaltă și subțire, proaspăt vopsită. I-ar sta bine cu un trenci lung de piele, aruncat pe umăr sau ținut de gaică, pendulând. Miroase frumos, a lemn tânăr dat în grabă cu rimel. I se văd așchiile imperfecte pe care nu a reușit să le ascundă până la mine acasă. Mi-e cald. I-aș mângâia picioarele, apoi treptele. Mă străduiesc să se cabreze și să mă lase să urc pe ea, la cer.

Anunțuri