Borcanul cu capse

   Noapte cu filme de duzină. Plouă cu zgomot de cascadă. Cu zăngănit de apă turtită, rece și aspră. Picăturile parcă pătrund prin strecurătoarea de ceai, direct pe gresia balconului. Nu am măturat de câteva săptămâni. Cârlige de rufe pe jos, multe frunze aduse de vânt, pietricele și două borcane cu capace vechi, ce se înșurubează greu. Sunt pline de rugină. Vopseaua lipsește, e crăpată în multe locuri. De prea mult soare, de prea mult deșert printre blocuri. Un soi de Atacama la purtător, gravat în capul borcanului. Într-unul mai sunt câteva măsline, iar în celălalt am adunat capsele sutienelor de la fetele care au trecut prin dormitorul meu. Nu păstrez alte lucruri, doar capsele pe care le ating atunci când desfac bariera, să-mi cadă în mâini sânii plini de arome. Stropii care se sparg acum, căzând pe balustradă, mă fac atent: nu le mai adun, sunt suficiente pentru colecție. Am vrut mai demult să le înșir pe pereți, una lângă cealaltă, ca pe trofeele de vânătoare. Dar nu aveam destui pereți. Sau nu erau destule trofee, nu mai știu.

   Stau în pat, rezemat în cot. Mi-a amorțit mâna. Oasele îmi apasă un nerv și nu mai simt degetele, cred că-mi pot tăia liniștit brațul drept fără să simt durere. Ar fi ca intrarea de sabie în carnea anesteziată. Lovești rapid, cu sete, vezi sângele șiroind și nu simți absolut nimic. Ai membrul mort. Ciment. Nu poți agăța, nu poți strânge nimic între degete, nici măcar arătătorul nu-l poți ridica să-ți îndepărtezi pleoapele care încep să se lipească de somn. Îmi număr capsele cu mâna stângă, cea validă. Sunt destule pentru un ego ce are nevoie să se umfle, pot începe de mâine să-mi agăț victoriile în cuie.

   Pe blonda care venea seara, îmbrăcată în pantaloni verzi, o voi distribui lângă bruneta cu ochelarii cu ramă gălbuie. Cealaltă blondină, cu părul scurt, va sta o idee mai sus, deasupra tabloului cu căsuțele din Nepal, iar bruneta cu aluniță pe umăr, al cărei păr semăna cu o claie chinuită de secetă, va fi așezată câțiva centimetri mai jos, spre fereastră. Agățătoarea metalică e puțin îndoită, îmi aduc aminte acum că am folosit dinții pentru a-i scoate sutienul, nu dorea să-și deschidă cupele. Se încăpățânase să se desfacă și am fost obligat să folosesc forța.

   Aștept să mi se dezmorțească mâna. M-am ridicat din cot. E timpul să bag capsele în borcan și să le duc pe balcon, acolo unde ploaia bate în continuare în pereți. Răpăie nepoliticoasă, mai rece, tunetele ce se aud îmi dau senzația că sunt un critic de film pus pe glume proaste: îmi tot strigă „mincinosule, nas de lemn” și mă îndeamnă să mă privesc în oglindă. E noapte, nu mă dau jos din pat pentru atâta lucru.

Anunțuri