Afrodisme

   Femeile sunt ciudate, perfide, crude, știu să-ngroape totul în veșnicie zâmbind șăgalnic ca fetițele prinse cu rochița ruptă. Zeus și-ai lui nu știau unde să ne trimită sufletele, au dorit mereu să le ascundă pentru ca noi, ăștia micii, să nu ne înțelegem. Neptun a vrut să le ducă pe fundul mării, Eos dorea să ni le agațe în cele patru vânturi ce băteau peste Creta. Marte ar fi vrut ca fiecărui suflet să-i fie dată o stea, dar Zeus a avut drept de veto și ne-a lăsat să jinduim, înfometați, galactici. Zeii mici au fost refuzați, li s-a spus că oamenii vor descoperi până la urmă cum își vor recupera sufletul.

   Și atunci a venit Afrodita, nemiloasă, translucidă: „Să le ascundem sufletul înăuntru, lipit de inimă. Nu vor fi în stare să dea de el niciodată.” Și-a scuturat buclele nepăsătoare și s-a îndepărtat grăbită din sala tronului. De atunci o studiez încrâncenat, fără oprire, o dezbrac zilnic și o pipăi. Încerc să-i aduc aminte că e vinovată pentru neliniștile mele. Mă crede uneori și-mi arată compasiune lipindu-și nasul de marmură de umărul meu. Alteori îmi râde în nas, împrăștiind o undă grea, ironică. „Ai rămas un copil” – îmi reamintește.

   La colț e un bătrân cu un scaun și o colivie, o cușcă rotundă din sârmă în care se-nvârte un șoarece vioi. Azi era posac, îl plictiseau de moarte trecătorii ce se perindau prin ploaie. Nici eu n-am reușit să-l înveselesc. Mai pe seară i-am văzut pe strada principală, așezați pe un sac de plastic; își împărțeau frățește o felie de salam și câteva fire de ceapă căpătate de la o doamnă îmbrăcată cu un halat greu, pictat cu margarete șterse de timp. I-am mai zărit apoi preț de câteva zile, după care au dispărut, a rămas orașul ca o celulă. Cu oameni de sârmă. Posaci, ca un neguțător de speranțe ce nu vinde nimic.

   Afrodita mi-a zis că mâine va fi o zi frumoasă. Minte fermecător. Am vrut s-o iau în brațe, dar s-a făcut suveică, s-a-ntors pe glezne și m-a șfichiuit din colțul buzelor cu o grimasă rece. Totul e-n zadar, îmi promisese că se va așeza în patul meu. Dar a mințit, a venit doar să mă anunțe că norii se duc. M-a păcălit din nou, mă simt ca un țânc ce fuge cu ochii închiși prin bâlci, printre oameni și mirosuri grele de carne usturoiată. Se închid tarabele, vânzătorii își bagă mărfurile în geamantane, în cutii învechite de ploaie și grăsime, iar paiațele își curăță obrajii de făină. Mi-am promis că nu-mi voi mai pune întrebări. O voi lăsa câteva săptămâni să vină noaptea prin grădină, să tragă de cercevele și să mă privească prin geam. O las să sufere, să mă cucerească dacă poate.

Anunțuri