Pinguini și pietricele albe

   Ascund pietre în bulgării de zăpadă și să stau minute în șir în fața ferestrelor luminate. Mă indispun becurile aprinse ce dezbracă totul în jurul lor, lustrele acelea ingrate mă supără și îmi tamponează retina cu nerușinare. E o plăcere camuflată, un impuls infantil pe care nu am reușit să-l dresez până acum sau e doar o stare de moment? Nu ți-a venit niciodată să arunci un pinguin în sus? Iar el să zboare până obosește, să caute nordul, bezmetic, să dea din aripi neputincios și mai apoi să cadă? Întreabă-l după ce își revine: de ce ești o pasăre atât de proastă? De ce nu vrei și tu să dansezi, nătâng ca toate celelalte, pe o sârmă?

   Și azi i-am urmărit plimbarea matinală. Aceeași umbrelă pe care o ține sub braț, același zâmbet straniu în colțul gurii. E un individ imperturbabil, îl macină totuși ceva pe dinăuntru deoarece își schimbă privirea ori de câte ori ne intersectăm. Știe că vreau să aflu ce face și nu schițează niciun gest care m-ar putea împiedica. A intrat în cimitir. E un loc vesel, duminica asta aduce mult soare cu ea, iar luna februarie lasă chiar și păsările să cânte. A mers direct în capătul unei alei, undeva în dreapta, s-a așezat pe o bancă și a notat ceva pe un carnețel. Nu știu ce, de la distanța la care mă aflu nu se vede nimic. Îl las să plece și mă apropii. Pe piatra din fața mea sunt scrise un nume de femeie și câteva cuvinte: „Zile fericite, pietricele albe.” Nu înțeleg jocul. De obicei morții aleg să plece cu cuvintele la ei, lăsând în urmă doar indicii pe care mintea noastră, a celor aparent vii, le descifrează cu greu. Caut pietricelele albe acum, instinctiv și curios în același timp, vreau să știu dacă fericirea își poate găsi locul printre firișoarele de nisip încremenite de vreme. Nu am văzut nici măcar una. Erau acolo doar cele negre și cenușii, împrăștiate printre lumânări crăpate în vânt.

   Omul cu umbrela se așezase între timp la o masă, la terasa unui bar din apropiere. M-am mirat și eu foarte tare la început de prezența barului lângă cimitir, dar acum mi-ar părea rău să nu existe. Picior peste picior, cu Bebo Valdes în boxe și clinchete de linguriță, dialogul cu cei plecați e altfel. Ziarul era deschis la pagina de critică muzicală, iar în pahar zăceau cu burta în sus două cuburi. De gheață să fii și să nu observi că individul era vesel, stânjenit doar de soarele ce începuse să lovească. Și de lipsa de ritm din jurul său. Am băgat de seamă foarte târziu că scosese din buzunar o pietricică pe care o tot curăța și încerca să o albească. O înghițitură, o pietricică. Altă înghițitură, altă pietricică. Și încă una, și încă una…

Anunțuri