Adelina

   Am început și eu să o cunosc mai bine, chiar aș fi putut s-o iubesc dacă ne-am fi întâlnit vreodată, mai devreme, prin alte părți ale vieții. Poate că am fi împărțit mese, orașe și fotografii, dacă ne-am fi poticnit împreună pe aceleași meridiane. Avem însă preocupări diferite, iar timpurile noastre nu permit să stăm mână-n mână. Nu ne putem privi în ochi, deși realizez că ar fi multe lucruri de spus. A trăit în nenumărate locuri ale lumii, pe fața ei s-au adunat zâmbete, lacrimi și umbre. Are poșeta plină de lucruri fermecate. E cochetă. E mai mult decât atât, e o frumoasă, suferă când ceilalți se prefac și se uită în altă parte. Când trece pe lângă tine e imposibil să nu te fure și să nu te pună pe gânduri parfumul ei dulce, puțin strident, o lină urmă de trandafir. Mereu a fost o octavă aparte și a valsat pe propriul portativ, nu a invitat nepoftiții, nu i-a încurajat pe cei dornici. Când iese în oraș iși alege rochiile cu atenție obsesivă. Mândră, melancolică, îi e teamă de deochi și tocmai de aceea își scutură des părul pentru a alunga spiritele rele.

   Oamenii au privit-o în mii de feluri: curioși, întrebători, descosind, au dorit s-o aibă alături, dar au și respins-o de foarte multe ori neștiind unde, în ce sertar, să o pună. Rujul ei e un magnet obraznic, irezistibil, o noptieră cu mii de scrisori pe care ai vrea să le răsfoiești. Spuneam că e greu să nu te îndrăgostești. Soția mea a cunoscut-o de curând și s-au plăcut din prima zi. De când s-a prezentat, uitându-se drept în ochii ei: „Sunt Adelina, am 88 de ani și sunt nouă în acest azil. Mă bucur să te văd.”

Anunțuri