Roșu, mandarine și fistic

   De obicei ne întâlnim pe stradă, în drum spre mica prăvălie a lui Hafid de unde cumpărăm pâine, smochine și fistic. Devenim, brusc, artificiali. Starea vremii naște dezbateri încinse, ne îngrijorează norii, ploile și culoarea vineție a fulgerelor în noapte. Privirile ei îmi intră printr-un punct neștiut din frunte, apoi se pierd în copacii din spatele meu și atârnă acolo, printre crengi, ca globurile din pomul de iarnă. Nu le pot coborî. Vorbim, ne contrazicem și ne ascundem pe rând sub balcon, căutând un petic de umbră. Discutăm despre alizee și musoni, ne supără faptul că măslinii nu vor mai da recoltă bună, ochii mei nu se pot înălța mai sus de genunchii ei. Și trag aer. Mult. În piept. Nu bate vântul, nu mă ajută nimeni. Borealul și australul există doar în cărțile de geografie și nu vor să sufle acum peste mine. Au murit fără temei, inutili.

   Ieri purta vată de zahăr în păr. Se împleteau ciudat culorile. Cristale curate, neatinse, nemototolite. Căzuseră parcă din sacii hamalilor din port și era ninsă în plete și pe umeri. Aș fi vrut să o sorb. Să o așez într-o ceașcă și să o păstrez caldă, chiar și așa, vorbindu-mi nefast despre meteorologie. Bumbacul acela dulce îi fura puțin din prospețimea buclelor și cred că voia să se ascundă acolo, în părul ei, ar fi vrut să-și facă un culcuș sub lobul urechii. Am simțit-o speriată, căuta cu ochii o ascunzătoare și am avut pentru o secundă senzația că încearcă să mă evite. Nu știa cum să îmi spună, eu nu bănuiam ce ar fi putut să-mi comunice. Avea în mâna dreaptă un evantai cu care amesteca aerul, dar nu reușea să-și facă curaj.

   Într-un târziu mi-a zis că are nevoie de altă culoare, că vrea neapărat să-și schimbe viața și o modificare cromatică ar fi potrivită pentru momentul prin care trece. Glumea? Mi-am dezlipit ochii de genunchii ei și am privit-o: era fermă pe poziție. M-a rugat să-i fac rost de ceva roșu aprins. Obligatoriu roșu, nu cred ar fi acceptat altă nuanță în acel moment. I se potrivea purpuriul și am întrebat-o dacă are timp să meargă cu mine. La câteva străzi distanță știam o bicicletă legată cu lanțul de un copac. Avea exact nuanța de roșu pe care mi-o ceruse. Era încântată. A scos o pilă de unghii și am ras amândoi vopseaua de pe cadrul bicicletei și de pe ghidon. Ne-am chinuit vreo două ore, dar a meritat din plin. A strâns pulberea aceea fină într-o hârtie, a băgat-o cu grijă într-un buzunar din poșetă și a plecat fericită. Am rămas acolo, mi-am lipit privirile de fundul bombat, de rochia care îi flutura pe coapse, de gleznele subțiri și mi-am aruncat buzele, la întâmplare, pe gâtul ei. Atunci s-a întors și a zâmbit. Prima oară când a întors capul și mi-a strigat că ne vedem și mâine.

Hafid adusese mandarine proaspete. Și mentă.

Anunțuri