Inorogul din raft

   I-am desconsiderat casa dintotdeauna, nu mi-a plăcut să o văd pe deal, despletită, țanțoșă, înconjurată de arbori, cu iarba crescută până la ferestre. Nu am suportat aerul proaspăt care îi inundă camerele și ploaia ce-i spală țiglele aproape tot anul. Poate pentru că nu-mi aparține, poate că stăpânului i-ar sta mai bine pe câmp sau în pădure. Nu știu dacă prevestește nenorociri sau le și adăpostește prin cotloanele ei, dacă are prin beciuri vești proaste cărora le dă drumul prin sat când ajung să fie prea multe sau dacă pur și simplu există pentru că trebuie să existe. Pentru că trebuie să fie o piază rea și pentru că ochii mei trebuie să o vadă. A fost acolo, înaltă și sfidătoare, și am urât-o de mic. Nu am avut un scop anume și nimeni nu mi-a insuflat ideea aceasta turbulentă. E încă în același loc și nu s-a schimbat nimic. Am aceeași pornire, aș lua un topor în mâini și i-aș rupe cercevelele, una câte una. Știu că inorogul care locuiește acolo e ținut în lanțuri și nu are libertatea pe care și-ar fi dorit-o. I s-a înnegrit coama anul trecut, odată cu ploile ce nu se mai terminau și se uită ciudat cu un ochi. Stângul, parcă. Îl sucește într-un fel straniu. Pare o antenă de melc, nehotărât dacă să stea ascuns sau să se uite în picăturile din praful drumului.

   În zilele lui bune inorogul îmi povestește despre moarte. E extrem de competent și tulburător de precis în detalii. Ultima dată îmi spunea că putem dispărea cu toții într-o secundă, dintr-o apăsare de buton. Nu i-ar părea rău după noi. Dimpotrivă, chiar desenează câteodată schițe în creion care nouă ne par lipsite de sens: un humus văduvit de culoare din care nu se mai naște nimeni, câteva perechi de foarfece cu dinți îndreptați către interior, furnici cu nas de clown care nu mai respectă nici un fel de hegemonie, fețe triste cu buzele pe verticală, muze cu pantofi de lac și cactuși care ies din buzunare, nasturi, hamburgeri de plastic, tocuri de monoclu, șipci de parchet ros de mucegai, secunde rectilinii care practică turism de masă la „all inclusive” și femei lungite pe mese, stând pe burtă cu mâinile atârnând.

   Îmi fac datoria mereu și îl întreb dacă îi e bine, dacă e sănătos. Aștept un răspuns negativ și vreau să-l prind pe picior greșit, fără medicație la îndemână și fără apărare. E, totuși, un biet cal cu corn în frunte. După ani de zile de rătăciri s-a transformat într-o gloabă lipsită de resentimente. Nu mai poate să muște. Se rezumă la a da sfaturi și a-mi râde în nas dacă insist să-i găsesc fisuri în raționament. Sunt un nimeni care și-a pus în cap să-i altereze bătrânețile iremediabil. Când îmi cere, îi povestesc despre oamenii cu care îmi petrec timpul discutând tot felul de imbecilități, despre ratații care nu fac altceva decât să împroaște cu mizerii și să sufle neîncetat în fundul propriului ego, îi mai descriu iubirile falite și intențiile neduse la capăt și aștept să deschidă ochii. Uneori își îndreaptă cornul către mine și mă roagă să i-l învelesc în staniol. Îi este groază de insolație și de încălzirea globală, de aceea are cuierul plin de cipilici și pălării de paie cu care se mai acoperă când iese pe terasă, să stăm de vorbă.

   M-a anunțat un prieten că nu mai doarme în casă. Vecinii nu l-au mai văzut de vreo două luni de zile. Obișnuia în ultima vreme să stea înăuntru și să ofere cărți celor care îl vizitau. Dar nu îi lăsa să intre, le alegea din raft și le punea pe pervaz de unde fiecare lua ce-i convenea. L-am văzut și eu odată cum scotocea printre ele, căutându-le pe cele de colorat. La geam erau două fetițe de grădiniță, cu cutiile de creioane în mâini, emoționate, căutându-l cu ochii pe bibliotecarul de ocazie. Am stat la distanță și i-am privit cum schimbau darurile între ei. Doi morcovi pentru o carte. Și un nechezat, obosit ce-i drept și nu prea entuziast, pentru un zâmbet de copil.

Anunțuri