Leonard și buldogul

   Ascult Cohen când după-amiezile refuză să plece, atunci când se încăpățânează să mă contrazică și să mă convingă că timpul e ceață și că totul se pierde. E la fel de răgușit ca întotdeauna, îmi place cum se așează strâmb pe scaun, cu pălăria neagră pe cap și chitara leneșă în brațe. Cum recită drame și invazii metropolitane. Trebuie să suport acum un câine gras pe care îl aud prin perete cum clefăie nemulțumit. Are vene umflate pe picioare și doarme doar cu burta în sus, răsuflă din greu, respinge oasele dacă nu sunt fierte și e în permanent război cu angoasele subsemnatului. I-ar sta bine cu botul înfipt în canapea, să gâfâie sacadat, să încerce frica. L-aș învăța chiar acum să se încalțe cu cizme și să-și pună un palton pe spinare, acum când sunt 40 de grade netrebnice afară și mă înnebunește sforăitul lui, lipsit de cea mai mică amprentă de compasiune. E un duet absurd între cei doi: Cohen și câinele, poetul și parazitul, omul care unge timpanele cu muzică și patrupedul enervant ce mă transformă în martir.

   Prin același perete simt un miros pătrunzător de ceapă la tigaie, țipetele unui copil și o voce baritonală care urlă cifre din facturile de curent. Vecinii au iarăși simpozion casnic asezonat cu răcnete despre mamă și funcționarii de la bancă. Fata lor mai mare vorbește la telefon cu o prietenă despre ultima noapte din discotecă. În gura mare, nu are jenă, nu are complexe. Iar eu nu am nevoie de pahar ca să o aud. O tembelă mică și desfrânată, cu dresurile rupte, își suflă mereu nasul pe stradă. Produsul unei familii dezechilibrate, fructul acela necopt al unor adulți neterminați, și ei mult prea obosiți de traiul oribil la care sunt condamnați. Vorbesc amândouă despre o nefericire mult prea timpurie și înjură un puști care nu a știut să le sărute. Îi mirosea gura a pește crud și părul, mult prea lung, îi cădea în gură. Le fuseseră imposibil să se excite. Abia spre dimineață reușise să le deschidă câțiva nasturi de la bluză, dar era prea amețit de alcool pentru a le găsi sânii.

   Nu mai aud nimic. Sau poate că urechile mele refuză să mai înțeleagă. Sunt incapabil să mă așez pe marginea unor prăpăstii de acest gen și să nu amețesc. Mă trage hăul în el și am gheare în piept când mă lovesc de asemenea povești. Mă simt culpabil. Pentru nereușita duetului, pentru nefericirea celor două tinere, dar nu mă sufoc pentru nimeni. Pentru toți câinii din lume ce respiră timpi morți, mai pun o piesă și plec.

Anunțuri