Năluci sub pavilioane

   Când mă surprinde și mă sugrumă amocul, ies din casă și caut răcoare. Scotocesc după liniște. Nu vreau nimic deosebit. Las cărțile în teancuri, cu urmele paharelor de vin pe ele, cu colțurile paginilor ridicate sfios și fug prin întuneric. Alerg bizar cu pași impari, printre pietre și semne de circulație, mă lovesc de oamenii ce moțăie prin stații așteptând autobuzul, respir greu, gâfâi, mă târăsc indecis și țintesc malul mării. Punct final. Acolo vreau să ajung, să simt nisipul în nări când fierbințeala pereților mă alungă din casă. Un motiv în plus de nebunie a fost luna plină de aseară. Un disc galben ca un eliotrop gigantic aruncat în noapte, tolănit printre carele mici și mari. O bilă imensă, polentă indecentă, se hlizește nervoasă peste mine. Aerul încins, luna în clocot, aș vrea să mă urc pe pereți. Ard. Sprintez către apă.

   Urmăresc bărcile cum alunecă prin port. Par știuci cu beculețe roșii și verzi în bot, unele mari, altele mai mici, găluște marine sprintene care-și fac loc cu ușurință printre vapoarele ce dorm legate în parâme. Se aud doar motoarele: poezii de mâna a doua, răgușite, spastice, nervoase că nu-și găsesc cadența. Au o frumusețe aparte, așezată. Le studiez de ani de zile și am ajuns să le percep fiecare acces de tuse. Mă emoționează talazul spart cu prora, cu toate că e noapte și nu-l pot vedea distrus. Aud valurile cum mor, unul după altul. Își dau și ele duhul. Ape fără suflet. Unde s-or întâlni spiritele lor? Există vreun loc unde se adună și complotează următorul tsunami, se unesc pentru a astupa gurile rele?

   Mi s-a întâmplat același lucru și aseară. M-am temut că va fi așa, speram doar că blestemele tale au dispărut și aș fi putut să mă liniștesc urmărind cojile de nuci pe apă. Dar tu vrei un paria dependent, un rob pe mal cu ochii injectați, rupți de matrice. Îl ai, e din nou prezent. A fugit de acasă pentru că sirena lui pleznește nervoasă din coadă și îl cheamă. Am parte de același coșmar: ambarcațiunile astea prăpădite se deplasează sub același pavilion. Al tău. În locul steagurilor din pupa sunt rochiile tale. Le cunosc. În locul cortinelor albe din hublouri ai pus cămășile de noapte.

   Peste tot, în fiecare barcă, îți văd urmele, simt mirosul pletelor tale, am senzația că te ascunzi pe punți și sari dintr-o barcă în alta, vrei să te joci cu nervii mei și să-i amorțești. Stau ore întregi pe mal. Îngheț. Începe să plouă mărunt în carne. Norii pulverizează potopul peste mine, mințindu-mă că ai plecat și că te vei pierde în larg. Vreau să te știu lipită, undeva, la orizont, între mare și cer. Ca luna plină care ne turmentează. Nu mai pot să asist la parada zecilor de bărci ce mi te plimbă prin fața ochilor, este indecentă prezența ta în mine. Hai să ne întâlnim într-o noapte și să stabilim niște norme, să batem în cuie limitele. Vreau să știu de ce mi-e foame de tine și cât te vei mai juca cu mintea mea.

   Sunt un outsider obosit. Alerg din casă pe mal și am nevoie să pleci, nu mai vreau năluci trucate, nu te mai pot urmări printre punți cum dansezi cu dezinvoltură. Crede-mă, îmi sună oasele a gol și frigul mi se înfige în spate. Vreau să facem un troc. Binar, avantajos: să fie alb și negru, plus și minus, nord și sud. Nu mai sunt în stare să-ți văd rochiile prevestind furtună. Îți cer doar briză și gust de algă-n cerul gurii.

Anunțuri