Povestire cu sâni belici

   Ieșirile în public sunt de foarte multe ori indecente. Poveștile apar și ele ca niște nuduri expuse pe gard în bătaia soarelui, am senzația că sunt copii pe care nu-i întreabă nimeni dacă vor să iasă în lume. Poate oricine să treacă pe lângă ele, să le biciuiască și să le taie cu lama pe pântec, să le scuipe sau să le șteargă lacrima din colțul ochiului. Oricine, oricând. Popice în vânt la cheremul celor fără milă și fără înțelegere. Dar chiar și-așa le voi bate cuie în palme. Să rămână acolo, pe scânduri. Lățite și înfometate. Cu capetele încinse.

   Mi-am pus o batistă udă pe cap și am ieșit să te caut. E foarte cald, nu se clintesc frunzele. S-au încuscrit Saharele cu noi. E doar șase după-amiază, dar pentru mine nu s-a crăpat încă de ziuă. După fusul meu orar, e noapte. Metabolismul mi-e nocturn. Mult zgomot. Și multă durere în frunte. Alcoolul îmi răcnește în creștet ca o pisică pe un acoperiș de tablă. Am ceață în pupilă și caut înnebunit o pungă cu gheață.

   Sunt în crâșma din barieră. O mai știi? Acolo unde trăznește veșnic a chiftele cu sos și vin băieții care sapă șanțuri să mănânce. Nu cred că îți mai aduci aminte, dar în localul ăsta nenorocit te-am văzut odată cu piciorul julit, fumându-ți țigara cu sete și aruncând înjurături tăioase unui prostănac cu tricoul găurit. Îți făcea avansuri, nu mai știu ce-l apucase. Voia doar să-ți așeze după ureche mușcata din ghiveci. Să te facă frumoasă. Cred că dorea să te și oblojească, sălbatico, dar nu l-ai lăsat. Îți ieșea un gurgui pe-afară și urlai ca o dementă că are pistrui pe față. Am avut eu norocul atunci să-ți ling rănile toată noaptea, te-am luat în brațe până la taxi și am urcat cu tine pe umăr până la etajul trei. Știi că te țineai cu mâinile de balustradă și vedeai șerpi galbeni care îmi coborau pe spate, pe sub cămașă? Ce-o fi fost cu tine?

   Ți-am închis rănile. Încet, nu ne-am grăbit deloc. Erau pe noptieră câteva pateuri cu brânză din care mai mușcam uneori, o sticlă cu vin, și se auzea muzică din cealaltă cameră. Praful de pe becul veiozei, balansul scrumului de țigară căzut pe parchet, chitara aia frenetică ce nu se mai oprea, vecinul care aprindea și stingea lumina în neștire, dând cu pumnul în perete. Țin minte tot. Mi-au rămas înfipte în cap. La fel și mirosul poalelor tale, al părului ce ți se lipea pe spate. Nu pot să-mi șterg din memorie bluza pe care o aruncaseși pe jos. Avea aromă de frunză de lămâiță frecată între degete. Mă cutremură lămâia și mă trezește, culoarea galbenă o asociez cu săritul din pat într-un lac, pe timp de iarnă. Acrul din gingii și picăturile care ustură dacă îți intră în ochi, m-au împins mereu în realitate.

   Câteva minute ai rămas cu fața în sus, dormind, cu capul pe marginea patului. Perfect întinsă. Sânii tăi m-au sfidat în acele momente, declarau război, nu mai erau deloc timizi. „Sutienul îi strivește și îi condamnă la defensivă”, parcă așa spuneai. Sunt vorbele tale. Nu te-am mișcat, nu am avut nici cea mai mică intenție să te învelesc. Ți-am atins doar de câteva ori palmele și genunchii. Mi-am turnat un pahar cu vin și m-am tot întrebat de ce atât de multe răni, de ce alegi să cazi de la înălțime, de ce îți tai singură coarda pe care mergi… Am pierdut semnele de întrebare. Doar ochelarii de pe nas și privirile atente mă pot ajuta să înțeleg. Nu am răspunsuri, doar cuvinte pe care nu le auzi.

   Să-mi spui data viitoare pe unde ai de gând să te rătăcești. Prin ce taverne pot să dau de tine? Lasă-mi un semn, spune-le băieților să anunțe prin stație ca să nu te mai pierd din ochi. Am mereu cu mine o sticlă cu vin și sunt pregătit să ling echimoze.

Anunțuri