Arboricol de noapte

   E curios. Alternează stările în care îți vine să-i trimiți pe toți la dracu’ sau să-i lipești de pereți, cu acele tablouri în care i-ai arunca pentru câteva secunde sub roțile trenului. Nici vorbă de alienare sau de pahare cu conținut obscur, doar lehamite în care se înfige căldura insuportabilă a lunii august, doar dorința de abstinență socială pe termen lung întreruptă inevitabil de excesele grotești ale unora, de eforturile de a ieși în evidență cu orice preț și impulsul nefiresc de a sta în față. Nu-ți rămân decât plimbările pe câmp, departe de orice talpă umană, de orice fâlfâit de fustă, rămân doar intențiile de a scăpa de claxoane, răgete și fluierături și exilul pe un mușuroi de pământ, departe de tot și de toate, înconjurat de ape dacă s-ar putea și dacă de acolo, de sus, ar ploua cu milă și răbdare. Dar nu curge nimic, s-a uscat până și albia milosteniei. Ilie nu mai are chef să fugă cu carul și să pocnească din bici, ielele au și ele treburi mai importante de făcut, iar noi, sărmanii cu gurile făcute pungă, atacați din toate părțile de nebunia lumii, am rămas de izbeliște. Ai nimănui. Fii ai unei ploi seci, cu gust de șmirghel.

   Am umblat câteva zile prin copaci. Mi-am lipit fața de frunze. Dimineața e mai bine, sunt cărnoase, miros a noapte și a ferestre larg deschise. Le poți molfăi dacă ți se face sete și nu s-au deschis cârciumile încă pentru a te răcori la tejghea. Poți fi vierme de mătase chiar și în lipsa dudului, îți poți coase aripi pe spate și încerca să zbori de pe crengile nu foarte înalte, ai chiar posibilitatea să locuiești o perioadă în pom și să te visezi șal de mătase aruncat pe umeri de matroană. Eu am încercat toate scenariile. Ori sunt un foarte prost actor, ori un slab cățărător. Mi-am luat hamacul și am stat la pândă nopțile. Nimic. Nici umeri dezgoliți, nici șaluri, nici măcar decadență. Așa, artificială, de mâna a doua. Pentru un provincial păcălit ca mine. Doar un surogat de proastă calitate. Am reușit să văd doar o pereche de bețivi cum se giugiuleau zgomotos într-o noapte: el cu avânt, înalt, cu tricoul pe jumătate rupt și-n șlapi, iar ea cu părul „marley” strâns în coamă, un pic șchioapă, sâsâită, c-un chiștoc în colțul gurii. Mi s-a părut insalubră. Nu purta papuci. Nici sandale. Își freca tălpile de banca pe care se așezaseră și mi s-a făcut teamă. Am sărit în alt copac și i-am privit de la distanță.

Am oroare de furnicături, de boli de piele și de bube.

Anunțuri