Caravele de hârtie

   Eram convins că voi avea destulă putere să suflu în pupa bărcilor pe care le-am construit. Mi-am pus speranțe în ele, credeam că vor avea la bord Columbi moderni, cu poftă de a mușca din continente. Muncisem ca un nebun toată noaptea, le-am încărcat cu soldați de plumb, cu provizii, am angajat și doi cofetari pentru a satisface poftele tinerilor plecați la luptă și le-am dat drumul pe apă. Pluteau cu felinarele aprinse și se clătinau pe val, ca niște soacre opulente cu mânecile suflecate în fața cuptorului. Le-am văzut imense, lipsite de grație la început, cambuzele gemeau de saci și sticle, mi-a fost chiar teamă că se vor umple de apă și că hârtia de ziar o să se înmoaie prea repede. Nu-mi place deloc să văd cum se scufundă bibliotecile și cum nu există salvamari născuți pentru a le aduce la mal.

   Urăsc hublourile netăiate, închise, geamurile acelea rotunde, blocate, prin care nu poți sări dacă vreun iceberg cătrănit îți iese în drum. Mi s-a pus o mână în beregată atunci când începusem să ne balansăm cu toții, amețiți de capriciile valurilor ce ne iau în râs. Mă simt șchiop, orfan de lobul frontal. Nu mai pot articula cuvinte. Îmi plonjează catargele în ochi și mă inundă spaimele când stomacul îmi transmite că mersul pe ape nu e în regulă. Mă opresc să mai suflu în pânze cu speranța că bărcile se vor opri și se vor așeza în ancore. Am nevoie de pauză. Aștept un cârd de pescăruși violenți să-mi cârâie-n timonă, îi văd de departe cum se grupează, înfometați, ochind sardinele de la mii de kilometri distanță. Animale de pradă albe, sensibile ca o poetesă, gălăgioase ca spălătoresele la râu.

   Am încercat să vărs. Îmi pocnea fruntea, ochii mi se roteau incontrolabil, devenisem în doar câteva zeci de minute un titirez din carne, cu barbă și orgolii, mă transformasem într-un biet bolnav cu ficatul agățat în ținte, gata să-și elibereze fierea peste bord. Se auzea muzică din apă, o flașnetă ieșise din labirintul de corali și mă amețea cu o arie din Debussy. Nu-l auzisem până atunci la manivelă, sunetele ieșeau mecanic. Pătrundeau în urechi, rapid, sfredeleau timpanul cu sete. Nu-l vedeam pe interpret. Mi-ar fi plăcut să-mi tragă bilete de amor, din plictiseală.

   Am început să incomodez. Mai întâi pe cei din jur, apoi marea. Consum prea multă hârtie pentru bărcile mele, nu-mi ies catargele așa cum aș dori. Nici parâme nu mai știu să împletesc. De aceea nu mai umflu pânze și le voi ține doar pentru mine. Le voi așeza pe raft, cuminți, vor ieși din port doar atunci când se vor mai liniști apele. Au sosit între timp pescărușii de care mă temeam. Par pașnici. Vor să studieze terenul la început, să se familiarizeze cu noua gazdă. După care vor ataca proviziile de sub punte.

Anunțuri