Mirese în galben cu harbuz

   Am o teorie pe care încerc să o definesc de ceva vreme încoace. Sunt câteva idei puse cap la cap și mi-aș dori să le scot din stadiul de „vraiște” în care se află acum. Prima ar fi că tăciunii din sobă nu mai pot să scrie, sunt moi ca boabele proaspete de rășină de pe copaci. Nu mai au putere să așeze pe hârtie litere, să dubleze cuvinte, nu mai pot să exprime nimic. Au obosit, nici jarul nu mai e ce era odată, nici cailor nu le mai plac amazoanele perimate de astăzi, plângărețe, femeile care se aburcă goale în șa cu ploaia rece pe spate. Fetele nu mai așteaptă amurgul, nu mai vor să vină răcoarea serii. Se grăbesc, îi dau brânci soarelui și îl trimit în ghionturi după perdea pentru a-și croi orgiile mai devreme. Cunosc vreo câteva care se înfierbântă pe loc și se pierd în fața unui sărman alizeu sistolic. Am totuși o veste bună: a sosit căruța cu pepeni roșii în fața casei. Are pântecul imens și încap în ea sute de bolovani zemoși, fără prea mulți sâmburi. Voi sparge câțiva și am să trag armăsarii înăuntru, la umbră, să se înfrupte din cocoșul sticlos, zaharisit. Pepenii se rup, se bagă mâna înăuntru, se răsucesc degetele în sensul acelor de ceasornic și se scoate miezul pe masă. Să urle la noi, triumfător. Și să ne anunțe că iarna cailor e la început.

   Mă colindă șoarecii, sunt peste tot: prin cizme, prin sertare, mi-au luat până și pasta de dinți de pe raft. Sunt înspăimântători în timpul zilei pentru că nu-i văd, nu-i ating. Am doar senzația că le aud respirația printre mustățile lungi, pline de praf. De câte ori se închid ușile prin vecini, unul ițește botul de după fotoliu și începe să mișune. Îi plac bușiturile, în special ușa de la trei ce se închide sec și clămpăne. Ca bătrâna ce locuiește acolo. Sau ca proteza din gură, nu sunt sigur. Noaptea sunt mai prietenoși, se adună și se împart în categorii: măturătorii, ștergătorii de praf, spălătorii de vase și ochioșii. Aceștia din urmă sunt nesuferiți. Sunt bătrâni și zac toată ziua ca libărcile, sub chiuvetă. Nici nu văd prea bine, probabil au strabism. Se chinuie să-mi măsoare mișcările, să-mi controleze fiecare înghițitură, fiecare fum, fiecare jet pe care mi-l dau sub braț. În noaptea asta am de muncă. Mult. Am să învelesc crengile copacilor cu mănuși de latex. Albe, moi. E cerul ca o brânză proaspătă. Iar când o să cadă peste noi, vom face găuri și-l vom afuma în liniște.

   Mi s-au oprit ochii pe o mireasă. Stătea pe spătarul unei bănci, ghemuită sub vântul nopții, cu un șal galben aruncat pe umeri. Ce fel de legături pot uni o femeie cu răceala unei bănci din fier forjat? Văd aceeași undă de gol în ochii ei, aceeași senzație emanată de oamenii ce-și cer iertare copacilor, trecătorilor, becurilor din felinare, existenței pur și simplu. Nu și-a întors capul nici măcar o secundă. Aș fi vrut să-i fiu răspuns, aș fi avut nevoie de privirea ei în urmă cu doar câteva ore. O copilă care se maturizează pe-o bancă oarecare, într-o localitate oarecare, alungându-și îndoiala din suflet. Mai neagră decât coșarul agățat în piept. Un voal stins pe un spătar, în parc. Ca o fotografie de Coigny cu balerine pe malul Senei.

Teoria e ineptă. Ineficientă. De aceea nu o mai am.

Anunțuri