Diasporezul și soia din parizer

   Revoluția m-a prins pe băncile liceului. Mi-am luat bacalaureatul și am plecat în armată, unde am dat piept în piept cu viața, cu mitocăniile, cu jigodiile securiste din Băneasa devenite spontan jandarmi de veghe patriei, am început să observ și să simt, să compar și să-mi tăbăcesc pielea. Din ’94 și până în 2000 am cunoscut oameni interesanți alături de care am crescut la microfonul unui post de radio, mi s-a oferit șansa mai apoi să conduc trei redacții în presa locală din Galați și Brăila. Nopți, zile, mii de ore de satisfacție, bucurie și entuziasm. Cum nu toate par a fi ceea ce sunt, la un moment dat te trezești și te scuturi. Mai ales când ți se spune cum trebuie să-ți faci meseria. Și pleci.

   Sunt de peste 16 ani în Spania: am spălat piscine, am tăiat copaci cu drujba, am dat cu lopata, pus faianță, am lucrat în baruri și restaurante, am condus furgonete și camioane de-a lungul și de-a latul Europei, știu cum e să dormi într-o parcare din nordul Poloniei, în ajun de Crăciun, la -17 grade, știu cum e să vrei să tai o conservă de carne și să ți se oprească cuțitul în gheață, mai știu cum e să-ți porți singur de grijă, fără pile, relații, fără ajutorul nimănui, mai știu cum e să plătești zeci de mii de euro pentru a-ți continua studiile și pentru a-ți netezi altfel drumul. Cunosc, nu mi-a pus nimeni nimic pe tavă, în această direcție nu am nevoie de sfaturile nimănui.

   Sunt căsătorit din ’97, nu avem copii, nu avem datorii la bănci, nu avem obligații, ne e bine și încercăm să trecem amândoi prin viață fără a deranja pe nimeni din jur, tratăm cu respect pe toată lumea, ne-am integrat, muncim și venim periodic în țară pentru a ne vedea cele câteva persoane dragi care ne-au mai rămas acasă.

   Mi-ar fi extrem de simplu să fac parte din imensa majoritate a celor plecați care nu se expun, nu se implică și nu fac ”valuri” pe net. Acea diasporă nevăzută, cufundată în cotidian, muncă, casă și copii. Ar fi comod să zac cu pipele mele, cu cutiile de tutun, cu cărțile și cu scurtele călătorii pe care le mai fac cu mașina în weekend, să ies cu soția la cafea și să-mi umplu nările cu briza Mediteranei pe care o am atât de aproape. O viață simplă, așezată, fără nevroze. Fără pericole, fără înjurături venite din partea unor secături ascunse după nickname-uri sordide și profiluri abstracte. Am acest tip de viață doar la o atingere de tastă. Nu mă împiedică nimeni să mă ”bălăcesc” în normalitatea pe care cu atât de mult efort mi-am construit-o.

   Dar sunt extrem de prost. Și recunosc, nu am nici un fel de emoție în a o face. Fac parte din cealaltă diasporă, din nenorociții ”plătiți” de Soros, din cei care au tupeul să gândească, să se revolte pentru că pot să compare ce au lăsat în urmă cu ceea ce au găsit în locurile unde trăiesc acum, fac parte dintre cei care nu pot să înțeleagă ușurința cu care părinții de copii acceptă în continuare corupția, nepotismul, mișelia din politică, șpaga omniprezentă, abuzurile din școli și spitale, bătaia de joc generalizată la adresa tinerilor care ”mâine” vor dori o țară ”ca afară”. Vor dori să se dezvolte și să muncească așa cum au văzut că se poate în Italia, Germania, SUA, Canada, Spania sau Australia. Pentru că au fost în vacanțe și au rude acolo, pentru că au informație și net, pentru că au acces la alte realități și nu mai pot fi idiotizați atât de ușor cum au fost părinții lor până mai ieri. Nu înțeleg adultul care alege conștient să rămână în țară și menține prin tăcere și pasivitate un mecanism infernal bazat pe minciună, ipocrizie și furt. Pe hoție crasă, adulație și spinare aplecată înainte. Nu pot înțelege oamenii maturi cum de se mai pot privi în oglindă când știu că tot ceea ce-i înconjoară funcționează cu petice, de ce acceptă o societate vulcanizată zilnic, de ce aleg în permanență să tacă și să înghită. Să rabde și să li se îndese rahat pe gât.

   Mi-e greu să înțeleg. Și mi-e groază să mă gândesc că va mai dura. Zece? Douăzeci, treizeci de ani? Mai aveți răbdare și timp să vă bateți joc de propriile vieți, de copiii voștri, vă simțiți confortabil când știți că nimic nu se vindecă punând același pansament pe rană? Nu vă e silă de voi, de privirile pe care zilnic le înfigeți în pământ, de hoiturile din politică și din presă pe care le sărutați zilnic și le acoperiți cu like-uri și comentarii grețoase, nu vă e jenă de complicitatea pe care o construiți în fiecare moment prin acceptare și ridicare din umeri? Chiar nu vă este?

   Știu placa: ”Stai, mă, la căpșunile tale acolo, după ce că nu ai rămas acasă să suferi cu noi, mai ai și gura mare?”

   Cunosc retorica asta ieftină, patriotardă și atât de mizerabilă, încât nu cred că există pastă de dinți pentru a curăța dinții celor care o mestecă. Uneori regret faptul că-mi pasă. Alteori nu. Așa cum spuneam, nu am obligații față de nimeni. Doar niște speranțe atunci când încă mai cred că oamenii își pot construi propriile destine. Eu aleg și mâine pentru că oricum ”nu contează”, majoritatea cea înțeleaptă va ști mai bine pe ce drum să o apuce.

Anunțuri