Evadarea în omul frumos – Nora

   Dincolo de biți există suflete. Dincolo de taste mai există oameni care palpită, zâmbesc, suferă, strigă, șușotesc și mai pot încă să sufle în păpădii. Mai au puterea să urmărească un apus de soare cu bărbia înțepenită în pervaz, până când acesta se ascunde după orizont. Încă mai respiră oameni care te obligă să te retragi din mizerie și te convertesc într-un naufragiat al propriilor frustrări, vise și proiecte nedesenate. Te împing să-ți reconsideri pozițiile fără a mișca un deget în acest sens.

   Am vorbit astăzi la telefon cu un asemenea om, după ce ani de zile am văzut-o prin sticla televizorului, i-am citit rândurile și, mai nou, am interacționat pe facebook. Un detaliu pur tehnic a deschis o conversație de aproape o oră, mult prea scurtă pentru cât am avut senzația că a rămas de povestit. Am trecut, firesc, prin neputința oamenilor de a se adapta, prin ură, rasism, prin pofta scabroasă a minților întunecate de a-i condamna pe cei care nu sunt ca ei, am valsat rapid prin politică și ne-am cutremurat câteva secunde împreună în fața unor dovezi irefutabile de mârșăvie, am vorbit despre destinul slugilor și despre rapacitatea mogulilor, despre avort, legi, adopții și libertăți și, nu se putea altfel, despre ieșirea la rampă a noilor Mengele din medicina românească. În doar câteva zeci de minute mi s-a demonstrat iarăși că lumea este infinită doar dacă noi înșine o lăsăm să fie așa.

   În urmă cu mai bine de un an de zile scria pe blogul ei: ”Eu cred că cei sensibili sunt nebunii visători care fac lumea asta să se învârtă. Cei sensibili, cu empatia lor minunată, văd și aud toate durerile lumii și îi trag și pe ceilalți de mânecă. Cei sensibili creează muzică, poezie, culori -ne dăruiesc toate acele nimicuri esențiale fără de care viața ar fi doar durere și robie. Cei sensibili îndrăznesc acolo unde ceilalți nici nu sunt în stare să viseze, sunt nebunii care ies în stradă și urlă „Regele e gol!”

   Și nu pot să o contrazic, este nevoie de o imensă doză de sensibilitate pentru a putea simți lipsa rostului din oameni, rătăcirea pe fondul unui haos indus sau pur și simplu să localizezi dintr-o singură privire nevoia de dreptate pe care nimeni nu se grăbește să o aloce celui care o pretinde. Pentru astfel de oameni merită să te scalzi uneori și în mocirlă. Pentru că acolo te murdărești, te îmbibi cu mirosuri și obiceiuri fetide, iar când ieși din băltoacă realizezi că nu ești singurul care simte și tânjește. Ai un grup de care aparții, de care ai nevoie pentru a nu-ți zbura creierii. Acolo, pe mal, există niște oameni care formează o minoritate fără de care masele s-ar întinde ca o plăcintă neglijentă peste tot, fără să le pese. Fără rezistență din partea nimănui.

   I-am zis că mi-ar plăcea să urc pe munte, să mă închid în cortul-iglu și să scriu. E prea frig acum, dar i-am promis că-l voi monta în sufragerie și-i voi trimite o poză. Cât de curând. După zile întregi de spectacol sumbru mi-am înseninat ziua. Și m-am îndrăgostit de Nora Dincă.

Anunțuri