Ca o cochilie

   Era ca un șurub înfipt adânc în cap, o simțeam acolo de ani de zile, cu ghearele adâncite printre șanțuri. Idee fixă, ghimpe, obsesie introdusă cu forța de nu știu cine, nu știu când: pofta mea tâmpită de apă, de albastru, de a călări pe val și de sare. Mi-am dorit să văd marea de aproape și-am plecat de acasă fără să anunț pe nimeni. Am tras ușa după mine cu un clefăit sec din țâțâni. Nici măcar un bilet spânzurat de clanță nu am catadicsit să las, așa, la derută, pentru vreo vecină curioasă.

   Am văzut într-un târziu marea la răsărit și la apus, am lăsat-o să mă ude și să mă umple de sare, să mă poarte în larg, acolo unde mi-a băgat frica în oase nemaiputând să înot înspre mal. Scoicile mi-au tăiat tălpile și mi-au crestat gura. Bălteau împreună și s-au lăsat invadate de picioare, de burți și saltele de plastic, de sticle de bere și ulei de plajă. Câteva valuri mi-au acoperit nările ca să-mi arate mie, viermele biped, că mă pot domina îndiferent dacă se nasc reci sau calde. O perioadă ne-am înțeles destul de bine. Chiar ne vizitam zilnic, ne întrebam unul pe celălalt de sănătate – „Ce faci? Bine, tu? Căluții tăi de mare cum o mai duc? E totul ok, știu să sară, au mai crescut?” – și ne împrumutam reciproc frustrările. Eu îi lăsam pe mal dorința de a nu muri prea repede, îi povesteam cât de tare mi-aș dori să călătoresc, să sar de pe un continent pe altul și să cunosc oameni, iar ea mi se plângea că nu poate geme mai tare. Îi lipsea deseori sunetul acela fioros care îți îngheață sângele în arteră când îl auzi, mugetul valului care se ridică deasupra capului cu câțiva metri și se pregătește să te sfârtece ca pe un albuș sărit prea devreme din ou. Mereu a vrut să fie mai zgomotoasă, să impună respect, și-a dorit să fie rece chiar și în lunile fierbinți ale anului, tocmai pentru a fi lăsată în pace.

   Mi-am dat seama că-mi lipsește curajul de a o însoți prea mult și de-a sta iarna pe mal, alături de nazurile sale. Cu timpul am devenit prieteni, am reușit chiar să facem schimb de confesiuni pe care cu greu le-aș fi eliberat în fața altcuiva, dar mă simt un tolerat. Cred că are nevoie de mine doar atunci când vrea să plângă. Sunt o victimă flămândă de triborduri. Mă simt o cochilie găzduită, în grămadă, pierdută iremediabil în mediocritatea celor seci. M-am întors cu spatele la ea, am așteptat să-mi ude pentru ultima dată picioarele și i-am țipat că e mult mai frumoasă la televizor.

Anunțuri