Tiffany, luminează-mă

   Noaptea trecută a fost pentru mine o elice de avion, m-a trântit de pereți, m-a supt de vlagă și mi-a ciobit oasele. Nemeritat. Fără să mă anunțe în scris. Am alergat pe câmp cu pietre în gură, fugărit de salamandre ce se hlizeau din nimic la mine, se opreau brusc și aruncau cu bolovani, după care săreau în galop dement ca să mă prindă din urmă. Mi-au crestat spatele cu unghiile și mi-au pus boabe de piper în răni, mi-au înconjurat gleznele cu limbile lor ca biciul și m-au bușit cu fața în pământ. Nu mai țin minte cât am zăcut cu ele pe spate: dansau în două picioare, lălăind din capete, lingând iarba, depărtându-mi brațele de corp cu ciudă, vrând să-mi rupă umerii dintr-o mișcare. Sau poate că am fost eu fierul ce s-a rotit printre cearceafurile tale, poate că eu am fost elicea și noaptea totodată. Nu mai știu, am încă gust de centrifugă printre dinți. Mă dor de-atâta strâns și mi s-a încleștat gâtul înainte, am rămas, așa, cu privirile ațintite în coapsele tale. Cu jivinele alea colorate pe spate, sfârtecându-mi iluziile.

   Am visat că aveam caninii înfipți in umărul tău. Ți-am dat jos cămașa și mușcam în neștire, sacadat. Aritmetic. Din răzbunare, cred. De sus în jos, din claviculă până-n cot, cu atacuri seci și rapide. Îmi plăcea cum sună a gol, a os pe os. Am rupt destul până când am reușit să curăț totul de pe braț, am pus nervii deoparte pentru mâine. Să se usuce puțin, sunt numai buni pentru corzi de arc și pentru o tragere de noapte. Trec printr-o perioadă extrem de proastă, mă vânzolesc și vreau să ucid salamandrele care m-au urmărit. Nu eram vinovat nici aseară, nici acum, de aceea nu pot să înțeleg ce voiau de la mine. Abia acum, după o cană de cafea și după ce am muncit ore întregi, am izolat un cubitus. Îmi place cum arată. E lung ca un stilet domnesc pe care l-am sărutat zile și nopți, îl aduceam către mine când tu nu mă lăsai să mă apropii și îi puneam întrebări: cum ești, cum te comporți pe întuneric, îți place oare să muști perna? De multe ori nu-mi răspundea, era prea ocupat să te asculte orbește și mă lăsa singur, cu norii din minte pe care nu am putut nici astăzi să-i îndepărtez.

   Îl voi curăța bine. Acum, că te văd liniștită și nu te mai zbați deloc, pot să-l scot de la locul lui. Vreau să-l păstrez doar pentru mine și cred că vom rămâne împreună deocamdată, cel puțin până când nu voi mai putea să merg singur pe stradă și n-am să mai fiu în stare să-mi ridic paharul cu apă la gură. Nu știu ce voi face după aceea, probabil că ne vom arde și ne vom împrăștia împreună din telecabină, peste năpăstuiții care se chinuie să urce creasta. Serios, nu am nici cea mai vagă idee, nu mă ruga să te mint. Sunt mult prea concentrat. Acum am nevoie de un picior de lampă. Doar atât, iar osul mâinii tale stângi este perfect. Să mă lumineze și pe mine cineva.

Anunțuri