Un cal la Pol

   Am vrut să nu mai facă zgomot când trecea prin mine și i-am interzis accesul; rupea pereții, lovea cu copitele, smulgea tablourile din cuie și îmi lingea coastele pe dinăuntru. Îi păreau ciudate, le aveam curbate pe atunci și ieșeau, anatomic, din locurile lor. Seara venea și necheza ușor în spatele ușii, clătina clanța cu dinții și mă atenționa că urmează cursa cu obstacole. Venea cu chef, avea poftă de alergat prin cameră și nu-i păsa de ora târzie. Îi erau indiferente stările mele de spirit, angoasele care nu-mi dădeau pace, mă lua în râs atunci când încercam să-l opresc pentru a-i povesti cum văd viitorul, cât de puțin mă sinchisesc de ce a fost, de nebuniile oamenilor și de obsesiile lor bolnave. Râdea ușor fonfăit, pe-o singură nară. Și bâțâia plicitisit din cap, atent doar la felul în care roteam lingurița în stacana cu cafea de pe masă. Îl pasiona spirala care se năștea în mijloc și își introducea limba în lichidul amar. Râdea iarăși, cerându-mi încă un cub de zahăr ca să ronțăie cât timp îi înșiram poveștile mele fără sfârșit.

   Atunci l-am încălțat cu potcoave de alun. Le aveam pregătite în sertar, îl așteptau. Sunau sec pe piatră, una după alta. Nu a spus nimic în seara respectivă, părea surprins și i se încleștase limba. Pentru un moment mi-a dat senzația că fornăia greșit, un dialect incaș pe care îl auzisem demult, pe o scenă de teatru. Doar m-a privit mirat și mi-a făcut semn să urc în șa. Avea chingi perfide, mai subțiri ca niciodată, alunecoase, date cu untură pentru a nu putea fi strânse cu putere pe burtă. Ar fi vrut un galop nud printre trestii, era pregătit să-l facă. Poate voia să mă piardă sau să mă arunce în apă. Să sfârtece cu dinții fânul fără rație, să-și ude burta prin rouă și să-și șteargă din minte comanda brutală ce-i venea din zăbală.

   Acum, din câte știu, nu cere mult. Și-a irosit pretențiile în pariuri fără sens, bătrânețile l-au ajuns în cele din urmă, coama i s-a rărit, nici iepele nu-l mai salută ca altădată. Îl văd de la geam, dimineața, cum se prelinge printre case: bagă botul printre gratiile de la geamuri și rupe florile din ghivece, se mai ceartă câteodată cu câinele somnoros al vecinului de lângă covrigărie, i s-a transformat până și trapul într-un step urban, monoton, aritmic.

   L-am întrebat dacă mai pot să-l ajut cu ceva, dacă are nevoie de psiholog sau pur și simplu de un umăr pe care să plângă. Își mai dorea o noapte boreală, să vadă și el măcar o dată plapuma aceea verde pe care o știa doar din povestirile altora. Și un pumn de zahăr ar mai fi vrut, unul mare, să încapă în el poftele ținute în frâu de-o viață. Un ultim vis, rece ca o lună la Polul Nord: să meargă la pas prin lanul de pelin.

   Și cam atât.

Anunțuri