Vecini cu husky

   Mă trezesc mereu cu mult timp înaintea vecinilor. Așa m-am obișnuit, să fur startul. Îi iscodesc întâi, le caut prin sertare, măsor din ochi stivele de vase nespălate, le țin companie câinilor când trag de lesă, aud cum papagalii își dreg vocile și mă întreb cum ar fi să-mi crească pene și să cânt doar când mi se ia prosopul de pe colivie. La comandă, ca o flașnetă searbădă pe bulevard ce hârâie amorf pe terasa berăriei. Mi-ar fi greu, recunosc, nu știu solfegiu, măsurile îmi sunt străine total. Nu am noțiuni de matematică muzicală, doar partiturile îmi par câteodată bijuterii geometrice. E un obicei vechi trezitul devreme, născut în anii în care îmi pierdeam nopțile zgâindu-mă prin binoclu în apartamentele blocului din față. Călătoream din bucătării în sufragerii, însoțeam fetele care ieșeau din duș și își uscau părul cu lumina aprinsă, neglijent, fără să tragă perdelele. Atunci am descoperit formele lor, tâmplele, bărbiile, coapsele, sânii, semicercurile făcute în aer de mâinile care treceau prin părul lung, am încercat să împrumut din răbdarea cu care se explorau, își măsurau fiecare zâmbet, fiecare grimasă, am vrut cu tot dinadinsul să învăț limbajul corporal pe care îl exersau asiduu și să ascult din penumbră.

   Acum ies pe balcon dimineața, devreme. Aproape în fiecare zi. Îmi blochez ritualul, organic, doar atunci când noaptea mă calcă pe degete și nu mai pot să deschid ochii în condiții normale. Abia se retrag gunoierii prin baruri pentru ultima cafea și pentru a mușca din sandvișul cu șuncă. Îmi văd vecinii acum și mi se face pielea de găină. Stane de piatră. Niște roboței congelați de iarnă ce se mișcă adormiți prin case, scoțând zgomote ciudate cu lingurița în ceașcă. Nimic nu mai e ca altădată: își curăță dinții și se strâmbă în oglinzi, își smulg firele de păr din urechi și din nas, tușesc implacabil, basat, repetitiv și scuipă în chiuvetă. E alt spectacol, din altă divizie. Cea reală, rece, obscenă. E spectacolul vieții adulte, al ființelor prinse iremediabil în capcana unui ritm fără de vaccin din care nu mai evadează nimeni. Un leagăn care pendulează obsesiv și scârțâie în auzul tuturor, din care nu se mai sare. De frică. Ne e groaznic de teamă de necunoscut, de nou, ne pietrifică dorința de încercare, de a atinge altfel și de a înțelege diferit. E o atmosferă care ar trezi resentimente și celui mai optimist om de pe pământ, i s-ar stafidi zenul în doar câteva momente dacă ar împărți cu mine tabloul acesta matinal.

   Nici copacii nu ne mai camuflează obiceiurile. Nuduri ce-și acoperă genitalele cu frunze uscate, rușinați până-n măduvă. Îi bate ploaia și frigul le intră de-a dreptul în celuloză. Se predau și ei, e inutilă rezistența în fața setului de ticuri urbane, în fața plutoanelor de omuleți chirciți, cu fesuri colorate pe cap. Aștept zăpușeala să vină, sunt prizonierul ciclului meteo. Să apară uleioasă, toridă, cu nisip și oase dilatate pe plajă. Trupuri goale se vor lipi de pereți, vor scotoci după o felie de umbră și vor suge din iaurturile de coacăze. Un husky bântuie prin parc, cu limba scoasă. Aleargă liber și pare că stă să ningă…

Anunțuri