Boabe de struguri

   Un pai de chibrit care nu dorește să se stingă îmi pare tragic, e o slăbiciune, un gram de sfioasă celuloză, cred că e dorința firului slab de lumină de a pătrunde mai adânc, de a înălbi pe dinăuntru ceea ce nu poate ieși în lume atât de negru. Să știi că am reușit să redesenez noaptea trecută copacii, pădurile le-am pus la locul lor și am rânduit așa cum trebuie cărările pe care veneai, am șters ibricul de cafea și l-am mângâiat toată noaptea. Ne-au prins cucii și ne-au certat pe amândoi, după aceea bufnițele, iar spre dimineață cocoșii ne-au găsit vorbind unul cu celălalt. L-am făcut să primească din nou boabele proaspăt măcinate de tine și nu a ripostat. A scâncit câteva clipe și mi-a îndepărtat mâna, speriat de ideea focului reîntors, uimit poate de insistența noastră, de nebuniile noastre, de felul în care trântim geamurile prin casă și ne certăm în șoaptă. Ca două libelule indiferente la curenții de aer.

   Mai apoi am văzut chitara de pe șifonier. Era prăfuită, atinsă de timp într-un mod injust, pitită printre cărți, teancuri de ziare și caietele cu teme pentru acasă pe care le aruncai acolo, sus, că să uiți de tine și de accesele tale de furie necontrolată. Nu ai atins corzile de foarte mulți ani. S-au uscat, sunt arse de vreme și lipsă de vibrație, s-au scurs tăcerile printre bemoli și le-ai depozitat în cutie, presate, înghesuite și legate la gură, să nu poată urla în neștire la cei din casă. Câte răni, câtă frumusețe ireală în adâncul lor, câte voci se ascund în diapazon și tu nu ai curajul să le aduci în față. Știi de ce? Poate pentru că a fugi e ieftin, nu te costă nimic. E ca un bacșiș lăsat celui care păzește părerile de rău. Lași o monedă și pleci, sigură că nimic nu te va mai lovi pe la spate, ești atât de convinsă că în pupila ta locuiește un înger care te ferește de demonii mei, încât nu respiri sacadat. Nu te înfierbânți subit, te învelești în noutatea momentului și treci mai departe. Simt aici o metafizică trivială, apăsată, dură, care iese din tine cu forță, de o nonșalanță care mă sperie și mă țintuiește în muțenie. Ce aș mai putea să fac acum în fața șuvoiului tău de replici? Să le ling disperat, să le culeg din zbor? Să mă mulțumesc cu neînțelesul înțelesului lor?

   Am câteva cutii de carton. Patru sau cinci. Nu multe, dar sunt mari, încăpătoare și groase. Au adăpostit pe vremuri frigidere și mașini de spălat iluzii. Știi cutiile făcute special pentru pisici, cele care se vând în magazine la preț de lingou de aur? Ceva în genul lor îmi voi construi, o cazemată urbană și îmi voi muta domiciliul în fața casei tale, peste stradă, între chioșcul de struguri și dugheana turcului care aduce mirodenii de la Dardanele. Acolo am să stau și am să mestec ciorchini până când ultima boabă se va transforma în stafidă pe cerul gurii, am să trimit luna la culcare țipând la ea și am să-i reproșez toate lucrurile nefăcute și nespuse.

   Aștept acolo, voi trăi înăuntru, călcându-mi costumul de gală cu fierul rece, nătâng, nefamiliarizat cu priza și cu bunele moravuri. Sunt înarmat total cu răbdare, îți cântăresc toate mișcările și, nu știu dacă te-am anunțat, chiar am făcut planuri pentru următoarea escapadă în doi. M-am gândit că ți-ar plăcea să mergem pe o insulă unde se ajunge doar cu barca cu vâsle, după o călătorie de opt săptămâni. Vom prinde pești, capre și păsări doborâte de soare pe care le vom pansa și le vom ruga să ne aducă vești despre oamenii din alte părți ale lumii. Cele pe care tocmai le-am părăsit pentru a ne abandona în voie pe peticul acela de pământ, uitat de sateliți. Eu nu mai am răbdare. Îmi iau cartoanele și mă așez în stradă, să-ți pândesc ieșirile și întoarcerile acasă. Am și câteva boabe de cafea, e suficient deocamdată…

Anunțuri