Noapte tibetană

   Am înțeles de câteva săptămâni că zăpada nu mai vine. E prinsă printre andrele, globuri și gheme de lână. A rămas agățată, sus adunată, în nor, nemulsă, netrasă în jos de setea noastră de alb și ne-a uitat aici, cu sufletul la gură, în căutarea unei altfel de hibernări. Mai dulce, întinsă către etern, o peltea în care să ne învelim așteptările ca pe bomboane, pentru vremuri mai bune. Să ne obișnuim cu somnul alterat de copitele cailor ce ne galopează, mărunt, în suflete. Mi s-a spus când eram mic că acolo, sus, stă cineva călare pe fulgi și sparge sacii cu scame. Din plictiseală. E un boșorog ce rânjește sardonic sau ceva asemănător. Sau pur și simplu un ins care nu știe să facă altceva. Cu un cuțit bont îi sfâșie fără milă printre spirale de fum și colinde surde, lipsite de ritm. Îi taie de jos în sus, ca din buric înspre beregată, cu mână sigură de măcelar obișnuit cu muncile ingrate ale anotimpului rece.

   Frigul ne încearcă limitele, ne sparge ferestrele și nu ne lasă să facem dragoste. Am stat toată noaptea la colț de stradă și am vândut himere: calde, rumenite pe grătar de cărbuni, pentru trecătorii grăbiți care nu mai știu ce înseamnă culcușul, un pat într-o cameră curată, am vândut la suprapreț pentru cei care tușesc de la o simplă țigară de foi înmuiată în rom de Puerto Rico. S-a schimbat un an. Am stat iarăși pe tăișul periculos dintre două numere care nu îmi spun nimic, sunt congelate, nu vor să comunice mare lucru, iar povara celui trecut strivește în picioare aerul surprinzător al acestuia, care tocmai se prezintă.

   Am nevoie de un calorifer. Știu, e haotic ce spun. Dar mi-e prea frig pentru a-ți povesti în amănunt de ce nu-mi plac salturile în spațiu, mă înspăimântă schimbările radicale ale timpului și modificările interioare. Cel pe care l-ai adus din târgul de vechituri săptămâna trecută ar fi bun, o cârpă de praf trecută peste el și un pic de vopsea, și gata, e ca nou.

   Vreau să mă întind, să mă amestec printre pături și să mă pierd între picioarele tale, anonim, vreau să rămân nemișcat, nu mă deranjați cu întrebări, nu mă interesează curiozitățile voastre stupide, vreau doar să mușc din buzele tale, să-ți înfig privirile în ochi și să-mi plimb barba pe spatele tău arcuit. Am adus și plicul, să știi. Umezește-l cu limba pentru că vreau să fiu sigur că-l pot introduce în sticlă și că o pot arunca în apă. Am scris acolo câteva rânduri despre nopțile pe care nu le-am putut avea și despre epidermele-carapace, am povestit cu lux de amănunte cum intrai în cameră, îmi scoteai din perete cuiele hamacului și mi-am amintit de negura aceea poroasă care m-a înfășurat când ai plecat. E insuportabilă. Chiar și acum, după ani de zile, amintirile nu s-au coagulat. Șerpuiesc și pălmuiesc cu forță orice încercare de a uita, par că râd isteric de golurile mele de memorie și sunt într-un continuu du-te vino care râcâie pe dinăuntru.

   Mai vreau și niște furci ca să-mi pot aranja nebuniile care îmi dorm în cap. Sunt din ce în ce mai multe, apasă pereții interiori și îi îndoaie, lovesc cu picioarele în timpane și îmi produc migrene intolerabile care nu se mai termină. Mă întrebai mai demult dacă nu aș vrea să mă supun unui tir de întrebări. Pare interesant, dar aș alege un bun psihiatru, antrenat, capabil să piardă nopți și să-mi umple pipa cu tutun. Unul care să poarte flori de plastic la rever și ochelari cu rame roz. Dacă se poate, aș dori să nu aibă lentile, să țină doar rama pe nas. Mi-ar fi mult mai ușor să-i bag degetele în ochi dacă devine impertinent și cred că i-aș face un bine.

   Subconștientul meu are nevoie de o curățătorie bună, m-am săturat de amatori care nu fac altceva decât să-mi împrăștie timpul și să-și bată joc de el. Caut un specialist. Vreau să meargă la rădăcină, să scurme răul și, dacă e capabil, să-mi arate pe o foaie de hârtie parcursul șablonard pe care îl au fricile mele. Mi-ar plăcea să știu cum se nasc, ce uter psihotic le-a dat drumul în lume și de ce, atunci când încep să mă simt mai bine, mă năpădesc și nu mai vor să plece. Citeam că tibetanii își duc morții în vârful muntelui și îi lasă acolo, să fie hrană pentru vulturi. Toată lumea câștigă. Nu au cimitire. Proteina plutește liberă în natură, iar frigul himalayan sigilează complet orice boală care ar dori să înmugurească. Moartea tibetanilor seamănă cu omătul. Imaculată. Albul ei îți spulberă retina.

Anunțuri