Șamanul Charles

   Nu știu dacă te-ai întrebat vreodată ce poți face atunci când gândurile îți pisează creierii, când nu mai poți respira și vrei să pocești fețe de-a valma, să calci în picioare proștii și să le rupi șira spinării. Ai făcut-o? Ar fi mai multe variante: te resemnezi, lupți și încerci să convingi sau pur și simplu lași valul să te ia pe sus, să-ți intre în gură și să te sufoce ca pe un pește lovit în cap cu levierul. Eu aleg de fiecare dată să mă întâlnesc cu Charles. E un șaman ce poartă lanțuri de argint la gât, inele și medalioane cu cap de mort, cizme lungi cu bot metalic și nelipsitele plete. Sunt alb-gălbui, coapte de vârstă și de mersul pe motocicletă. Uneori și le strânge în coadă, dar îl văd mai mereu cu părul fluturând neglijent pe umeri. Nu cred că-i pasă de nimic, e stăpânul definitiv al unei dogme ilare care nu lasă niciodată loc de interpretări: pur și simplu zace și contemplează cu ochii întredeschiși mișcarea mulțimilor. Mi-a zis de mii de ori că oamenii băltesc fără repaus, au o logică încâlcită și hohotesc ca proștii, cuprinși de un voyeurism furibund de care nu se pot dezbăra. I-a privit mereu ca pe niște paraziți narcisiști, incapabili să evolueze mai departe de scara blocului sau de cartierul în care soarta i-a repartizat să trăiască.

   Tot cu el am simțit că mi-ar plăcea să devin pictor de urme de pisică, să le înșir peste tot, colorate, albe, negre, sidefii, gheare aruncate peste tot, în dezordine. A devenit o necesitate să mă plimb toată ziua pe lângă ziduri și să pictez amprente de mâță pe geamuri, pe uși, pe mașini, să desenez cu acuarele fosforescente pentru eternitate. Charles spune că și îngerii au nevoie de feline pentru că și pe ei îi cuprinde depresia, sunt și ei prizonierii unor crize de nervi teribile și pot deveni violenți. Ca și dracii, de altminteri. El nu face diferențe între cele două cete, ambele sunt nocive și practică amândouă o omiletică jucăușă, voit orgasmică, pentru a îmbrobodi cu succes babele naive din noi. Nu cred că trebuie multă școală pentru asta. Pentru a desena motani, zic. Sau poate că da. Măcar cea a privitului în ochi și a înțelege rostul celui de lângă tine.

   Când voi crește, voi umple orașul cu labe de pisică. De vanilie, fistic și caramel. Să strige vântul și să legene cozi. Să penduleze pe garduri la asfințit, ca într-un desen animat cu dedicație.

   Criza începe mereu înainte de ploaie, cu ghemul de lumină care rupe liniștea. Să-l numim fulger, mai pe înțelesul nostru. Șamanul se ridică, se arcuiește, privește agitat în sus, e gata să spargă masa dintr-o lovitură și plonjează pe motocicletă. Așa e mereu, dialogul e tăiat brusc, fără aviz. Ca un salt de la trambulină retezat. Pornește motorul și pleacă în trombă, scârbit parcă de subzistența mecanică pe care ne chinuim s-o menținem. Îl bănuiesc că joacă o piesă proastă și că atitudinile afișate uneori nu sunt decât o mască, o altă fațetă menită să ascundă ceva. Nu știu ce. Poate insuccesul, poate un ritm asfixiat de teama combativă, contagioasă, zoologică a celorlalți? Sau poate că se află în căutarea luminii-ovul și știe că o să moară fără să cunoască briza sărată a mării, se va stinge gâfâind, își va întinde pe față câteva picături de apă, după care va geme rotund, a curcubeu.

   A mai sucombat o dimineață cu el, mă pregătesc pentru restul zilei care se anunță ofensiv. Crud, fără aer. Vorbim aici de o luptă continuă, inegală, de o lume melancolică în care bătrânii sunt acri și tinerii au devenit prea calmi, prea vegetali. Prea de ceară, pregătiți pentru muzeu. Am ajuns, fără să ne dăm seama, să trăim într-un val retoric, nedemn, ce nu acceptă contradicții. Îl înțeleg acum pe „indian”: prea suntem dispuși să recompensăm ticăloșii și să le construim statui la comandă, iar celor buni, decenți, le răspundem cu răceală și le înfigem bolduri sub unghii.

Anunțuri